Orbii care sînt românii își dau seama că-i călăuzesc niște orbi?!

Actualitate. În postfața la volumul „Versuri”, apărută în 1957, Camil Petrescu mărturisește revelația pe care a avut-o la întîlnirea cu picturile lui Pieter Bruegel cel Bătrîn. Marele scriitor susține că momentul i-a modificat substanțial înțelegerea artei.

Răsfoind un album de artă, mi-a căzut sub priviri reproducerea celebrului tablou al lui Bruegel cel Bătrîn „Parabola orbilor”. Din cîte se știe, pictorul a dorit să ilustreze plastic una din zicerile lui Isus:

„Dacă un orb conduce un alt orb, ei vor pica amîndoi în groapă”.

Deși cunoaștem opera lui Pierre Bruegel cel Bătrîn, întîlnirea cu tabloul său a avut asupra mea un impact echivalent cu cel suferit de Camil Petrescu. „Era o descoperire care mă uluia”, își descrie marele scriitor starea de spirit iscată de căderea privirii sale asupra operei gigantului artist. Dînd peste acești orbi, ce se îndreaptă spre albia unui pîrîu ținîndu-se unul de altul, am avut și eu o descoperire care m-a uluit.

O clipă mi-a trecut prin fața ochilor imaginea celor care au condus România postdecembristă. Comentatorii au sesizat în această „Parabolă“ nu numai situația oamenilor în general, ce pot ajunge în ipostaza de orbi conduși de alți orbi, spre prăpastie, dar și pe cea a contemporanilor lui Bruegel, aflați în plin război religios. Asemenea personajelor din ,,Parabola orbilor”, conducătorii s-au îndreptat spre prăpastie, ținîndu-se unul de altul. Dacă s-ar fi despărțit, probabil că unele s-ar salva de la prăbușirea iminentă. Înaintînd împreună, cum nici unul dintre ele nu vede nimic din tot ce se întîmplă în jur, au toate șansele de a pica în rîpa electorală.

Dincolo de hotarele tabloului, putem imagina prezența unui lung șir de orbi care, crezînd în clarviziunea celor șase (dintre care unul a și căzut deja), îi urmează convinși sînt pe drumul cel bun. Printr-un efort de fantezie, putem presupune că acest șir de orbi nu sînt alții decît românii care nu-și dau încă seama că aleșii din fruntea țării sînt orbi. În consecință, îi urmează fără șovăială, incapabili a realiza că vor pica și ei în prăpastia mizeriei. Există, totuși, o mîngîiere. Prezența unor orbi dincolo de hotarele tabloului este doar o presupunere. Nu e exclus ca, în spatele celor din prim-plan, să se afle orbi care și-au recăpătat vederea. Si, drept urmare, aceștia s-au oprit și așteaptă, surîzători, momentul cînd orbii de la guvernare se vor rostogoli în rîpa electorală!

*

Napoleon detonatorul. Miracolul Vulturului, i s-a zis, plecînd de la vorbele inspirate ale chiar Împăratului, drumului lui Napoleon de la Golf Juan pînă la Paris. Studiile serioase semnalează cîteva cauze obiective ale entuziasmului cu care e primit Napoleon. Principala cauză stă în incapacitatea Camarilei lui Ludovic al XVIII de a fi înțeles ceva din Revoluție și din Imperiu. Puturoși, aroganți, imbecili, ca toți cei convinși că spermatozoidul din care s-au ivit pe lume era net superior spermatozoidului unui tîmplar, numai și numai pentru că aparținea unui conte, cei din jurul Regelui n-au înțeles că Ceasornicul Lumii nu mai putea fi dat înapoi. Asta n-au înțeles nici pudrații de la celelalte curți europene. Cea de a șaptea Coaliție se întemeiază pe spaima față de detonatorul Napoleon și nu pe Războinicul Napoleon, care, de altfel, îi și asigurase că dorește pacea. Revenirea lui Napoleon se prezenta ca un pericol de moarte pentru cei care se mai iluzionau că nu s-a schimbat nimic între timp în lume:

1. Risca să reaprindă gloria Franței, o țară pe care ei și-o doreau de mediocritatea de varză murată a lui Ludovic al XVIII-lea.
2. Risca să dea idei periculoase și altor popoare, care vedeau în francezi un exemplu că se poate.
3. Risca să facă și mai puternică pătrunderea ideilor revoluționare în Europa.