Orbirea politicianistă

Amintirile lui Stelian Popescu, fostul director al Universului, publicate în 2000 la Albatros, se ocupă printre altele de aducerea lui Carol al II-lea în țară. Marele jurnalist a fost un adversar crîncen al celui care a inaugurat în România secolului al XX-lea seria dictaturilor personale. De aceea, Memoriile sale pot fi suspectate de partizanat. Există riscul ca ele să treacă drept continuarea bătăliei duse de aprigul gazetar împotriva celui pe care nu şovăia să-l picteze în Universul din 6 septembrie 1940 în astfel de culori ucigătoare:

„A abdicat acela care a fost Carol II. Acela de care generațiile viitoare îşi vor aduce aminte ca de cea mai mare pacoste căzută vreodată pe capul României. S-a sfîrşit azi, 6 septembrie 1940, o parte din calvarul pe care de zece ani îl îndură neamul acesta cu resemnare şi cu bărbăție demnă de o cauză mai bună, în speranţa că măcar o cît de mică licărire de cumințenie se va ivi în capul degeneratului care ajunsese pe tronul țării grație naivității acelor pentru care guvernarea ţării era o glumă şi înţelepciunea, trasă din faptele şi antecedentele lui Carol Caraiman, o copilărie.

Cînd, acum mai bine de zece ani, am păstrat măsura şi cuminţenia necesară în mijlocul febrei dezlănțuite de venirea neaşteptată a uzurpatorului tronului fiului său, Universul a fost ars în unele pieţe publice de cei care se prăpădeau de entuziasmul şi bucuria ce le-o pricinuia sosirea francmasonului şi amantului desfrînatei jidoavce adusă să fie tovarăşa şi inspiratoarea degeneratului. Zece ani împliniţi ne-am otrăvit viața şi ne-am muiat condeiul în fiere, căutînd şi potrivind cuvintele cu care să se poată înțelege măcar în parte prăpastia spre care ne îndrepta o guvernare inspirată şi dirijată de un epileptic, alcoolic şi amoral.“

Cu toate acestea, momentul Restaurației, aşa cum e văzut de Stelian Popescu, evidențiază un adevăr dureros:
Orbirea politicienilor din România interbelică.

Puterea îi seduce atît de tare pe oamenii mai mult sau mai puţin de stat, încît ei nu au altă obsesie decît doborîrea adversarului. Indiferent de mijloace. Dar mai ales indiferent de consecinţe. N-avea importanţă că la un moment dat obiectivul mai înalt al păstrării Democraţiei, obiectiv ce trebuie apărat dincolo de interesele mărunte de partid, impunea să ții cont pentru ce şi pentru cine lupţi. Puţin le păsa politicienilor de consecinţele actelor lor asupra şi pe atunci firavei democrații autohtone. Pentru ei conta să ajungă la putere cu orice preţ. S-o ia înaintea adversarilor în cursa pentru ciolanul guvernamental. Şi odată înşfăcat acest ciolan să-l ţină din răsputeri, să nu-l lase din mîini. Chiar cu preţul democrației. Chiar cu preţul sacrificării intereselor naționale. Sub acest semn, în perioada în care Carol al II-lea se afla în exil, toţi politicienii români se înghe- suie să-l alinte, să-l îmbie, să se dea bine pe lîngă el, să-i arate că mor să-l vadă adus în fruntea ţării. O întreagă zbatere mizerǎ, demnă de o istorie a putreziciunii omeneşti, în speranța că, odată aterizat la Bucureşti, Carol al II-lea îi va răsplăti pe cei care se străduiseră să-i demonstreze fidelitatea. Scrie Stelian Popescu în Amintiri:

„Deşi Prințul renunțase la tron în urma unui Consiliu de Coroană la care luaseră parte toţi şefii de partide, totuşi nu a trecut mult timp şi fiecare din ei, în speranţa de a-şi asigura chemarea la guvern, a început a lua legătura cu el. Generalul Averescu l-a întîlnit din întîmplare la Belizano. Maniu avea o serie de prieteni ce-l vizitau frecvent pe Prinţ la Paris“ […].

Lucrarea politicianistă şi-a spus cuvîntul. Carol al II-lea a venit în fruntea țării. De cum s-a văzut rege, el a început însă să foarfece partidele politice, să le dezbine, să le fărîmițeze, să le învrăjbească între ele pentru a-şi construi, pe cioburile rămase din spargerea vieții democratice, dictatura personală.

Politicienii români s-au strofocat
să-l aducă la Bucureşti crezînd că-l vor mînui în interesul lor personal. Ei se iluzionau că, drept răsplată pentru răzgîiere, Carol al II-lea îi va ajuta să-şi îngenuncheze adversarii. Prințul avea însă alte gînduri. Astfel că, pînă la urmă, cei folosiți au fost politicienii români. Deși corupt, Carol al II-lea nu era prost. Speculînd tocmai orbirea politicianistă românească, orbirea celor ce vor să parvină la putere cu orice preţ, el a manevrat în aşa fel încît să termine partidele. Cînd politicienii şi-au dat seama de ambițiile lui Carol al II-lea era prea tîrziu. Neghioaba lor nevoie de putere provocase dezastrul. Carol al II-lea i-a pus la pămînt odată cu întreg sistemul democratic din România. Putem spune că politicienii interbelici au lucrat, fără să-şi dea seama, la propria lor prăbuşire.
Diferă de antecesorii lor pricăjiţii oameni politici, de la putere şi din opoziţie, din România de azi? Îndoi-m-aş!

*

Scriam pe 27 mai 2014. Puneți la loc șampania! Dreapta nu se unește!

Mare jubilație în lumea talibanilor anti-PSD. Dreapta se unește împotriva Ciumei roșii! Pe vremuri de Ciuma roșie vorbea și scria și Stelică Tănase-Contracost. Acum e protejatul lui Victor Ponta. Celui care l-a cocoțat în fruntea TVR nu-i mai răspunde la telefon.

Freamătul din presa anti-PSD izvorăște din niște întîlniri de ochii lumii dintre PNL și Forța Civică și PDL. Am crede și noi în Unificarea Dreptei dacă experiența nu ne-ar spune că e vorba de simple manevre mediatice din nevoi fără nici o legătură cu soarta bietei țărișoare amenințate de Partidul-Stat.

PNL are nevoie de o așezarea publică pe un făgaș ireversibil, astfel încît PSD să nu-l poată deturna prin Călin Popescu Tăriceanu. PDL are nevoie să-și ascundă eșecul de la scrutin: 12% față de 29% în 2009. Forța Civică vrea să fie băgată în seamă, deși a obținut doar 3%. Dacă – să zicem prin absurd – coaliția s-ar face în zilele următoare, ea s-ar prăbuși de hohotele de rîs ale oamenilor de bun simț.

Crin Antonescu se ținea de mînă pînă nu demult cu Victor Ponta. Acum o să se țină de mînă cu Vasile Blaga. Nici măcar mîna n-a schimbat-o!