Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Oricât de multe am șterge din memorie, istoria tot ne bate pe umăr la un moment dat

Nu doar molimele au produs multe victime, ci și conflagrațiile născocite și dezlănțuite exclusiv de întunecata minte umană. E foarte probabil ca de multe ori primele să fi fost efectele secundare ale celorlalte. Ambele au influențat semnificativ soarta umanității. De foarte multe ori, oamenii și-au săpat singuri groapa de-a lungul istoriei. Lista conflictelor e mult mai lungă decât a molimelor, practic ele s-au derulat la foc continuu. Aproape că nu există zi în care undeva pe hartă să nu aibă loc un măcel armat, mânat de ură și discordie. Sub pretextul apărării se practică mai peste tot în lume înarmarea până în dinți cu scopul de a da frâu liber unor porniri care le sunt străine până și celor mai prădătoare dintre animale. Nu o dată omul s-a dovedit a fi cel mai crud și mai feroce dintre monștrii apăruți incidental în natură pe parcursul evoluției. Ce animal ucide și chinuiește doar de dragul de a se delecta cu și de a profita de suferința altora? Iar dacă totuși mai descoperim pe ici pe colo câteva exemplare, n-ar fi trebuit să ne distingem de ele, ca ființe superioare ce suntem?

Ființe superioare, dotate cu memorie, dar și cu amnezie și mai ales cu percepție selectivă. Vedem, auzim, simțim ceea ce vrem, nu neapărat ceea ce există. Orice fenomen are cel puțin două fețe, așa că instinctiv ne orientăm către aceea care convine intereselor momentane. Iar dacă e să avem parte de suferință, chinuri sau durere, încercăm să le dăm cât mai repede uitării. Firește că și uitarea e scrisă în legile omenești. Nimănui nu-i face plăcere să-și amintească de nenorociri. Poate de aceea, atât gripa spaniolă cât și prima conflagrație mondială au fost șterse simultan cu aceeași gumă din memoria mult încercatei umanități. Amândurora li se cerea dispariția fără urmă din viață și din memorie. Dar… este oare uitarea întotdeauna soluția cea mai potrivită?

Nici cu migrația nu stăm mai bine. Și aici ne-a cuprins și ne cuprinde amnezia ori de câte ori interesele o cer. Niciodată nu s-a înregistrat un număr atât de mare de oameni aflați pe drumuri ca acum. Citim, vedem și auzim în mass-media. Cifrele nu se referă la cele mai bine de cinci miliarde de oameni care se urcă anual într-un avion cu scopul de a ajunge de la A la B pentru a-și petrece vacanța, pentru a ajunge la locurile de muncă sau pentru a participa la întruniri de tot felul (uneori chiar pentru a dezbate problema încălzirii globale), ci la refugiați. La cei alungați de probleme, siliți de împrejurări sau atrași de speranța – ultima care moare – unei vieți mai bune. Nu se mai uită în urmă, fiindcă ceea ce părăsesc îi doare, nu se încumetă însă nici să privească înainte, fiindcă teama de necunoscut e și mai puternică. Merg orbește unde îi poartă pașii, nu-și permit prea multe popasuri, de teamă să nu ajungă prea târziu la acel nicăieri încotro îi îndreaptă destinul.

Datele oficiale ne relatează despre 79,5 milioane de oameni puși pe fugă în 2019 de conflicte și catastrofe sau expulzați din propriile țări. Asta înseamnă un procent din populația actuală a Terrei. Asta înseamnă cu 9 milioane mai mult decât cu un an înainte. Asta înseamnă aproape dublu față de 2010. Cifre oficiale care se referă la refugiați – presupuși a fi mai mulți decât oricând și care ne justifică, firește, și reacțiile, din cauza capacităților aproape epuizate de a-i absorbi și de a le putea veni în ajutor. Migrația există însă de când lumea. A fost inițiată de Homo sapiens cu 50.000 de ani în urmă și continuată de aproape fiecare popor, inclusiv de acelea care astăzi nu vor să mai audă de refugiați (un paradox existent în multe alte domenii ale vieții) și de întins o mână de ajutor acelora ai căror strămoși le-au întins-o poate strămoșilor lor. Și ai căror urmași le-o vor întinde – poate – urmașilor lor forțați, de pildă, de schimbările climatice să-și caute un nou habitat. În procente însă, ne-o spun studiile, aproape că nu s-a schimbat nimic în migrație, ci doar distanțele (mult mai scurte pe vremuri, când oamenii își căutau adăpost mai aproape de casă) și direcțiile au fost altele, după cum „mai marii” timpului au dictat mersul istoriei. „Mai mari” care nu-și merită nici titlul și nici rostul pe lume, dar care, din păcate, și-au găsit un loc în cărțile de istorie, din care nu-i mai putem expulza, așa cum au făcut ei cu milioane de oameni.

Definiții, clasificări! Simțim nevoia să apelăm la și să ne agățăm de ele ca de colacii de salvare. Cine pleacă de bună voie (!) și nesilit de nimeni și de nimic, acela se cheamă emigrant. Cine este expulzat sau obligat s-o facă se cheamă refugiat. Printre ultimii exisă unii politici și unii economici. Drepturile omului ne cer să-i ajutăm doar pe cei politici! Refugiații economici, cum îi numim adesea peiorativ, sunt aceia care vin peste noi cu scopul de a ne lua ceva care ne aparține. Bunăstarea noastră binemeritată, locul de muncă, liniștea, statutul social. Unii susțin că nu există refugiați economici, ci doar emigranți, în timp ce alții strigă cât pot de tare că nu au ce căuta aici, deoarece oferim adăpost și protecție doar celor vulnerabili, iar aceia sunt cei persecutați politic, religios sau victime ale războaielor. Ce altceva să fie sărăcia, dacă nu rezultatul unei politici catastrofale, dominate de lăcomie? Oare să merite o canalie scăpată dintr-o zonă conflictuală sau dintr-o dictatură brutală mai multă protecție decât un om de bună credință, alungat de foame si exilat de amara sărăcie? Nu este și sărăcia un monstru la fel ca toți ceilalți, unul precum războiul sau guvernarea brutală a unui tiran cu inimă împietrită? Nu am fugi cu toții de ea, dacă am putea? Cine ne dă dreptul să ne uităm atât de disprețuitor la cei mai săraci dintre noi? Sa fie convențiile internaționale acelea care ne dictează comportamentul altruist? Și gata? N-a mai rămas nicio urmă de umanitate în noi?

De ce tot revin asupra temei refugiaților și „le iau apărarea”, când o lume întreagă pare a fi oripilată de actele teroriste ale unor grupări provenind adesea din marea masă a acestora și critică regimurile și politicienii prea indulgenți? În primul rând, nu le iau apărarea, în orice caz nu tuturor și nu fără discernământ, așa cum procedează acele regimuri preocupate mai mult de imaginea partidelor pe care le reprezintă decât de binele cetățenilor. Personal am avut de suferit enorm de pe urma acestor ezitări și tergiversări și nu o dată am fost pe punctul de a ceda nervos în fața barbariilor unora dintre „proaspăt coborâții din copaci”, așa cum îi descriu și în cărțile mele. A trebuit să treacă foarte mulți ani până să pot înțelege și ierta – fiindcă de uitat, din păcate, nu pot uita nimic – acele manifestări ieșite din cadrul bunei cuviințe și până să dau de urma adevăraților vinovați. La originea acelor fapte și atitudini reprobabile se aflau completa dezorientare și lipsa de perspectivă pe care protagoniștii le simțeau fără a le putea însă conștientiza sau exprima inteligibil. Nu mai vorbim de grozăviile îndurate de mulți dintre acei (ne)oameni și de coșmarurile prin care trecuseră.

Cine citește articolele colegului Tiberiu Moldovan despre ororile care s-au petrecut și se petrec aproape zilnic prin Africa – dar nu numai acolo –, cine a trăit paralizia la care te condamna dictatura comunistă, cine a citit sau a auzit câte ceva despre cele mai mari lagăre de refugiați din lume, poate că va înțelege fundalul psihic și social pe care au loc toate acele… dezumanizări induse sau forțate. Acei (ne)oameni care ne fac nouă viața un calvar și pe care îi condamnăm etichetându-i ca „primitivi”, „barbari”, „teroriști”… chiar au trecut prin iad înainte de a se trezi scăpați/puși în libertate. Într-o libertate cu care pur și simplu nu știu ce să facă. Ce poate face o pasăre ținută de când se știe în colivie sau un animal sălbatic crescut în cușcă de când s-a născut, când se văd alungate din ceea ce poate că nu părea a fi raiul, dar era singura lume pe care ei o cunoșteau? Cum să nu se teamă de necunoscut și cum să poată reacționa „corect”, în conformitate cu normele noastre „civilizate”, de care ei nu au auzit niciodată?

În Kenya, undeva într-un ținut numit Dadaab, se află, nu știu dacă între timp mai poate fi considerat cel mai mare, dar cu siguranță cel mai teribil lagăr de refugiați din lume. Prea marii și prea puternicii lumii și-au făcut o îndatorire de onoare din a interveni acolo unde li se pare lor că ar exista tulburări, cu scopul – prea nobil – de a face ordine. S-a făcut atâta ordine în Panama, Irak, Siria, Afganistan (ca să amintesc doar o parte infimă a intervențiilor „dezinteresate” ale autoproclamaților stăpâni ai lumii), dar nu s-a sinchisit nimeni niciodată de soarta acelor „pepiniere de teroriști”, cum le numesc ei, din lagărul groazei. Într-un fel, poate că e mai bine că nu au făcut-o, cine știe ce-ar mai fi lăsat în urmă! Ideea este, însă, că nu prea avem dreptul să ne mirăm de ce iese de acolo și de ce este capabilă acea lume complet lipsită de orice perspectivă și orientare, atât timp cât nu le arătăm acelor ființe și o față umană.

Acolo vegetează, începând din 1992, drept în mijlocul deșertului, vreo 400.000 (nimeni nu le știe exact numărul!) de… să le spunem „ființe umane” abandonate în voia sorții. Ea este singura care se ocupă de ei și nu o face cu prea multe menajamente. Acel lagăr din pustiul Africii este locul în care a murit totul, inclusiv speranța. Este stația finală, în care agonia durează o viață. Acei oameni nu aparțin nimănui, deși majoritatea vin din Somalia și nimeni nu-i vrea printre ei, cel mai puțin kenyenii. Între timp s-a ajuns la trei generații debusolate, care nu pot evada niciunde, iar atunci când minunea se produce, sunt și mai pierduți decât erau înăuntrul lagărului disperării. Fie că omenirea i-ar fi trimis pe Marte, fie în deșertul încins al Kenyei, totuna. Trecutul le-a fost șters din memorie de tot felul de traume, viitorul le este un cuvânt complet străin, iar prezentul le depinde de împrăștiatul rațiilor de hrană uscată din avioanele care survolează din când în când zona. Și, ca amnezia să fie completă, i-a uitat și restul lumii, în caz că a aflat vreodată de existența lor.

Organizațiile internaționale și forțele locale ale poliției se preocupă exclusiv de apărarea populației de viitorii teroriști care se pot califica acolo. Nu la vreo școală anume, ci doar la aceea a (supra)viețuirii. Se descurcă cum pot, izolați în petecul de pământ sterp în care s-au născut și în care își vor da și obștescul sfârșit. În care numele nu contează atât de mult cât numărul repartizat la intrarea în lagăr sau la venirea pe lume, număr cu care își pot căpăta rația de alimente și apă. La ce să le servească numele? Așezarea însăși nu era consemnată oficial pe hartă. Mulți dintre aceia care s-au înecat în Mediterana în bărci de jucărie sau cu colaci de pierzanie în jurul trupului proveneau din lagărul vieților moarte. Nu o dată s-a pus problema închiderii acelei „închisori deschise”, cum o numesc mulți, pe motiv că acolo s-ar infiltra și și-ar țese planurile teroriștii, lucru dezmințit cu vehemență de alții. Adevărat sau nu, teroriștii se nasc dintre aceia care nu mai au ce pierde. Și cum să poți pierde ceva ce nu ai avut niciodată, nici măcar viață? Și totuși, nu orice om sărac devine automat un extremist. Puținii jurnaliști sau medici fără frontiere care li s-au apropiat au descoperit – ca peste tot pe lume – și multe suflete care s-au păstrat curate, în ciuda festelor jucate de soarta nemiloasă. Dar cine să-i separe?

Umanitatea nu renunță totuși la planul de a desființa lagărul deznădejdii, mai ales la insistențele Kenyei, un plan care a eșuat de nenumărate ori din… lipsă de alternativă. Undeva trebuie strămutată acea jumătate de milion de nefericiți, fiindcă, din păcate, oricât s-ar încerca, ei nu pot fi făcuți nevăzuți prin mișcările baghetei unui magician. Și ca ei sunt multe alte victime și cataclisme date uitării și ferecate în cutia unei noi Pandore. Numai că istoria insistă și revine periodic cu întâmplări mai mult decât misterioase. Un mic exercițiu de memorie: Pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au existat șuvoaie de refugiați în toate direcțiile. Până aici nimic nou. Dar mulți dintre acei refugiați originari din Bulgaria, Grecia, Polonia, Iugoslavia, dar și din restul Europei urmau o rută… balcanică! Traseul lor trecea prin Grecia și Turcia iar destinațiile finale erau printre altele… nordul Africii și Siria, mai bine zis Aleppo! Exact în locul unde în 2016 refugiații sirieni descindeau din bărcile gonflabile, se urcau în bărcile pescărești refugiații europeni acum 77 de ani! În sprijinul migrației acestora, Anglia încheiase un tratat cu Turcia! Și când te gândești că pe atunci lumea era mult mai săracă decât astăzi! Oricât de multe am șterge din memorie, istoria tot ne bate pe umăr la un moment dat.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *