Deschid nehotărât ochii. E încă întuneric. Cât o fi ceasul? mă întreb moleșit. Apăs o tastă a telefonului mobil și ecranul sclipește brusc. Cinci și un pic, citesc posomorât pe dreptunghiul scăpărător al aparatului-minune. Somnul a devenit mai degrabă un chin, o perpeleală nevrotică. Dau drumul la televizor, Doamne ce expresie! A da drumul la televizor, pfu… Nimic nu-mi e pe plac.O voce sâcâitoare, care face reclamă la niște insecticide, îmi zgârâie auzul. Îi întorc spatele și mă tupilez în mine însumi, în cea mai desăvârșită izolare. Minutele se scurg cu încetinitorul și știrile izbucnesc deodată, în regim de breaking news…
„COVID-19 este de 10 ori mai slab decât virusul gripal.”
„Spălați-vă pe mâini cu apă de la robinet pentru că are clor și dezinfectează.”
„Dacă folosiți toaleta cu mâna stângă, deschideți robinetul cu mâna dreaptă.”
„Ce fac apa şi săpunul nu face niciun dezinfectant.”
„Beți apă de la robinet pentru că are clor și vă protejează de coronavirus.”
Se luminează timid. Cerul pare limpede ca apa unui tău de munte. În fața mea se lăbărțează nepăsătoare o altă zi fără identitate, anostă și de prisos. Sirenele mașinilor de intervenție țiuie asurzitor, o atmosferă de balamuc încă nerăsculat plutește peste oraș. „Astăzi nu, dar mâine poate/(dracu’ știe oare când)/fi-voi tânăr pe furate, /iar bătrân și mai curând”[1]… Ațipesc, furat de vise. Colindam pe un câmp verde și nemărginit. Cărarea nu ducea nicăieri, fiindcă nu i se zărea capătul. De jur-împrejur, pustiu. Nicio făptură, un ditamai deșertul! Bașca liniștea copleșitoare ca o molimă. Am strigat, doar-doar m-o auzi cineva. Degeaba. M-am trezit speriat și confuz…
„Nu purtați mască decât dacă sunteți bolnav.”
„Masca mai tare vă îmbolnăvește decât vă protejează.”
„Spirtul nu bun, nu e biocid, nu dezinfectează.”
Televizorul turuie întruna… Un bărbat isteric ne invită la „festivalul devoratorilor de stocuri”, un fel de orgie consumeristă, cu „prețuri încântătoare”, îndeosebi pentru „clienții de cinci stele”… „Grăbiți-vă să cumpărați salteaua hiperinteligentă și superunelta de grădinărit, reducerile sunt irezistibile!” ne ademenește șiret, deloc telegenic, geambașul de fleacuri. De dincolo de gardul catedralei în construcție, un fazan croncăne distrat. Nu are mască, nu are mănuși și nici habar de perfida „pandemie”. Ferice de fazani…
„Vitamina C nu ne ajută să luptăm cu infecția COVID, e apă de ploaie.”
„Virusul se ascunde în parcuri, închideți parcurile.”
„Personalul medical are toate echipamentele necesare. Sunt doar istericale de moment.”
Grijania ei de scamatorie hidoasă! înjur cu obidă. Schimb canalul pe un program de sport. Imagini de altădată, parcă am trăi în reluare. Stadioanele zac în părăsire, ca niște amante bosumflate, iar fotbaliștii s-au apucat de… gătit. O fătucă se bagă în seamă, cu ucaz de la conducerea postului, și ne povestește că adastă singură în casă, departe de bunici, și că se spală pe mâini… Ptiu, drace, a trebuit să pășim în secolul 21 ca să reconsiderăm maniacal minima igienă corporală, asta da evoluție umană… Tânjesc să-mi recapăt libertatea de mai adineauri. Ah, „ce bun era necazul de atunci”[2] în comparație cu cel de azi.
Un oficial american, cu steagul național în spate, ține un discurs năucitor: „Vrem să vă mulțumim că-i raportați pe alții și că luați măsuri pentru ca toți să fim în siguranță. Știți ce se spune despre cei care raportează. Ei bine, în acest caz, cei care raportează vor primi recompense. Dacă ați observat încălcări ale ordinului «Mai în siguranță acasă», vă rugăm să ne anunțați pe site.” Vasăzică, slavă denunțătorilor, instituția fundamentală a societății cu damf de hamburger…
Nu-mi arde să mă ridic la verticala cotidiană, la ce bun? Avocații nu se mai produc la bară de când au fost lăsați pe bară… Îmi este dor de adrenalina judiciară, de aerul pestriț și solemn-balcanic din sălile de judecată, de așteptarea aia încordată de dinaintea procesului, de șuetele încropite pe holurile forfotinde… La naiba, mai durează până ne vom reîntâlni la trebunal, înmănușați și mascați caraghios, ca în manualul impus prin ordonanțe militare. Întind mâna după o carte, evadarea din realitate prin lectură este, zău, un număr de iluzionism. Abracadabra, hocus-pocus și gata, numaidecât ai zbughit-o din viața ta îngustă și parcelată strașnic. Pe Mezzo, muzica simfonică se revarsă narcotic, sporind vraja clipelor de restriște…
De la Washington, un angajat înalt în rang de la Organizația Mondială a Sănătății, Michael J. Ryan, îmi gonește brutal apatia: „În acest moment, trebuie să mergem să-i căutăm în familii pe cei care ar putea fi bolnavi, să-i scoatem de acolo și să-i izolăm”. Și, eventual, să-i împușcăm, nu ? Pe ei, pe mama lor!
Orele prânzului. Mă dezlipesc zăbavnic de cearșaf. Ce grele îmi sunt picioarele, șira spinării a înțepenit și ea de la silnica leneveală. Ajung în dreptul balconului. Câțiva muncitori de la „Spații verzi” sapă de-a lungul zidului de la Palatul Parlamentului și se hlizesc poznași. Of, cum îi mai invidiez! Sunt neferecați de vreo îngrădire și nu avzârl un firfirel pe simandicoasa „distanță socială”… Pe trotuar nu-i nimeni, încremenire absolută. Deunăzi, siluete zvelte de femei, învăluite în misterul ochilor lucitori, se iveau asemenea unor zeițe ale frumuseții trupești, împrăștiind în urmă crâmpeie de închipuiri parfumate, dorințe descătușate și ocheade senzuale… Intru ciudos în baie. Aș sparge oglinda, într-atât mă irită repetabilitatea posacă a civilizației îmbrâncite în impasul funest. Refuz să mă bărbieresc, mă spăl în silă și ignor peria de păr, la ce mi-ar folosi?
Din dormitor, maleficul Bill Gates mă asigură cinic: „Pentru majoritatea lumii, normalitatea se întoarce numai după ce am vaccinat pe scară largă întreaga populație a globului”.
„Salvează viața, păstrează distanța, fii responsabi!”… Demult tare, însuși Mohamed dăduse ordin credincioșilor săi, ca să știe cum să se poarte la caz de epidemie: „Când molima bântuie într-un loc, nu mergeți acolo, fiindcă-i cu putință a vă molipsi, iar dacă vă aflați tocmai în locul unde bântuie molima, nu mergeți în altă parte, fiindcă îi puteți molipsi pe alții.”[3] Așadar, nimic nou sub soarele… pandemic-pârdalnic.
Sudalmele se întețesc, sunt mai slobod la gură ca niciodată. Îmi trag pe mine un trening și mă așez la masă. Înghit mecanic, cu mintea rătăcită și o iau îndărăt, pe coclaurile memoriei… Vară paradisiacă pe o insulă grecească. Plaja e un furnicar de oameni, care stau unii lângă alții. Pe șezlonguri sau pe prosoape, la mesele pline cu halbe cu bere, al căror tiv de spumă te îmbie la taclale… La o aruncătură de băț, doi tineri se hârjonesc pe nisipul ud, se îmbrățișează și se sărută pătimaș… Ehe, spaima virusului e foarte departe. Termin de mâncat și mă proțăpesc pe canapea, cu un pahar de vin alături. Recent am petrecut cea mai sinistră Înviere, cu Hristos în carantină, o comemorare, nu altceva…
Glasul președintelui molohului ce păstorește pervers sănătatea globului mă izgonește din letargie: „Ce e mai rău, abia acum urmează, nu vă relaxați”! Să trăiți, șefu’, am înțeles! I-aș arăta „plăcuța suedeză” a diasporei mioritice, păcatele mele, însă mă rușinez…
Necuratu’ să vă cheme la el pe toți, prefăcuților ! Sorb cu ură licoarea rubinie și privesc prin geamul ferestrei. Un castan semeț se unduiește indiferent la soarta muritorilor amenințați cu domiciliu obligatoriu. Tânjesc să joc fotbal, să alerg ca un puștan înnebunit să câștige și să se abandoneze pe sine în mijlocul fraților de minge. Să stăm tolăniți în iarba fragedă și să sporovăim despre tot ce ne trece prin tărtăcuță, descotorosiți de rivalitatea din teren. Ori să redescoperim apusul soarelui, clipocitul stelelor, paloarea adâncită în „ciobul lunii sticloase”[4] și succesiunea anotimpurilor, căci ele nu sunt doar fenomene astronomice, ci și miracole cerești, lucrări ale Domnului! Revenirea la bucuriile banale va fi noua revelație post-traumatică a individului, un fel de întoarcere biblică a fiului risipitor la simplitatea existențială. De nu m-aș înșela…
Fie omul cât de mic, după masă doarme-un pic, îmi șoptesc inocent, răpus de monotonia exasperantă a clipei. Implorăm divinitatea să înfulece timpul, să-l comprime, deși nu-l vom mai recupera vreodată… Ieșirea la liman prin scurtarea propriilor noastre vieți, dramatică și sinucigașă alegere… Altă trezire, iarăși cartea cu semnul zălogit la o pagină anume, iarăși potolirea burții, iarăși dușul de seară, iarăși coșmarul contaminării, iarăși știrile apocaliptice, iarăși somnul spasmodic… Ieri a fost aidoma, și alaltăieri, și răsalaltăieri, de aproape două luni supraviețuim în această stranie și depresivă rutină… Mâine cică va fi mai rău…
[1] Mircea Dinescu
[2] Alice Voinescu, Jurnal
[3] Ivo Andrić, E un pod pe Drina…
[4] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului
Rabdarea are nerabdare. Cand? Dar cand? Pana cand? Pana vor vrea stapanii sa se foloseasca de nerabdarea norodului. Si iar va crede norodul ca el a facut si a dres, ca daca nu era el….Sau poate pana punem mana de la mana si facem o mamaliga si o hora mare. Incercati mititei cu mamaliga si vin in loc de bere si in loc de mustar, hrean ras frecat cu smantana, untdelemn si sare. Caci in vin sta adevarul si nu in bere. Ca bere beau si „salariatii” egipteni in timp ce ridicau cataroaie tuguiate. Macar aia munceau intr-o veselie stiind ca sapa groapa cui trebuie. Dar acum? Chiar ciudate vremuri de trecere! Ganditi-va, poate ne vin idei! Pana atunci sa va spun o poveste. Era undeva in tara lui Fat-Frumos si a Ilenei Cosanzeana, dar nu inca in tara Mioritei, fiindca sa fi fost pe la 1907, pe malul Sabarului. Acolo erau vecine doua sate. Unul cu oameni mai molai de felul lor, si altul cu norod nastrusnic inrobit de un boier hain. Si stapanirii pnl-iste ii cadea greu nastrusnicia, asa ca a hotarat sa trimita soldati cu pusti si tunuri sa „indulceasca” saracia si nelinistea. Nastrusnicii au iesit pe malul Sabarului, pe islazul satului, cu mic cu mare – batarni, barbati, femei si copii cu piepturile goale, zdentuite si flamande si au strigat ostenilor: „Trageti! Omorati-ne pe toti, frati ai nostri!” Si nimeni nu a indraznit sa traga, gandindu-se la fratie si neam. Stapanirea „avantata si vestita” pentru pacaleala din 1918 a plecat cu coada intre picioare amanand de frica gandul rau, pana in zilele noastre. A mai incercat intre timp, dar baltagul Vitoriei Lipan le-a zadarnicit planurile. Apoi cirezile de bivolite negre au pascut libere pe islazul de pe malul Sabarului o vreme, nestingherite. Din ’89 incoace oare cine se mai gandeste la fratie si la dreptatea baltagului? Poate ne ajuta Sabarul si chiar daca nu ploua isi va umfla apele de lacrimi. Sabar, Sabar!
Sunt intr-o „epoca” de ras. Asa rad acum de faptul ca politistii bantuie cu cainii prin paduri. Si cineva de la un tv intreaba „dar ce sa faca cu cainii?” I-s-a raspuns „serios”. Eu zic „neserios” razand: „fiindca politistii au in dotare in timpul misiunii covidu si nu mai au miros; asa cainii semnaleaza mirosul ce mititei si bere; politistii pot purcede la confiscari extinse, ca sa se dedulceasca si ei pe spinarea norodului, cum au in exercitiu dintotdeauna”.
Putina intelepciune si experienta adunata in viata de pana acum mi-au aratat ca atunci cand omenirea exagereaza intr-o directie, urmeaza un eveniment declansator al unei exagerari in sens opus. Si imi trec prin gand diverse evenimente posibile. Eu zic sa nu ajungem sa tanjim dupa starea de acum, asa cum tanjim dupa vremurile hedoniste de pana acum. Sa ne multumim cu ce avem, fiindca se poate si mai rau. Si acest rau viitor poate fi declansat tot de om ca si acum, sau de universul/natura care se razbuna fiindca e acuzat/a si abuzat/a pe nedrept.
Sper ca e doar productie literara geniala si naduf. Nu dati importanta si radeti de aceasta realitate grotesca. Eu am ras de balamucul descris cu asa maiestrie si realism. Si eu stau in casa, dar nu de acum si nu fortat. Am constatat ca e mai bine asa dupa niste evenimente prin care am trecut pe la inceputul toamnei trecute, dar semnele se aratau mai demult. Ma incurajez zicandu-mi ca si bunica mea materna incepuse sa aiba oroare de iesit din casa (un apartament in care locuiau si parintii mei si in care copilarisem si eu cu surorile mele), cand primea vesti din sat despre cunoscutii ei din aceeasi generatie, care de cele mai mult ori murisera din cauze de cazatura si imobilizare la pat. Si asa nu a mai iesit 30 de ani din casa decat o singura data cand s-a „repatriat” cu cinci ani inainte de a muri. Si a trait 96-94 de ani (nu stim sigur anul nasterii fiind mereu schimbat de autoritati in actele refacute dupa anumite evenimente distrugatoare). Si iata ca miscarea si sportul ridicate in slavi de toata lumea ca dau sanatate si prelungesc viata nu au avut, in lipsa, nici un efect nociv asupra ei. Mie imi place la maxim mersul pe jos, si cum spun, l-am redus la cele strict necesare inainte de pandemie cu cateva luni. Iar de la anul nou dupa ce am vazut stirile venite din China mi-am impus izolarea fara a astepta „starile de nestare”. De la anul nou am iesit din casa numarand doar pe degetele de la o mana si de fiecare data am avut parte de evenimente dubioase care m-au pus pe ganduri. Recunosc ca si mie mi-e greu, fiindca a intervenit sentimentul de ingradire fortata a libertatii. Vazand natura inverzita si inflorita de la balcon in anotimpul preferat jinduiesc si eu dupa mersul pe jos, dar imediat imi amintesc de evenimente si de bunica. Rasul produs de balamucul si balciul vazute la tv sau citite pe net si gandul la bunica ma vitalizeaza surprinzator de mult. Va sfatuiesc pe toti sa faceti la fel.
Frumos
:))
de unde rezulta ca din osanda zilei,
…Ieri a fost aidoma, gen:)
se iese nu prin manifestarea binelui, acelasi si maine,
ci prin manifestarea lipsita de aidoma, a raului:)), care, cica, maine va fi si mai rau :))
–
de fapt nu asta e jocul, pina la urma?!…
–
binele inseamna sa nu-i permiti raului manifestarea?
prin urmare raul trebuie identificat ante?
Anotimpurile oare nu hranesc miscarea, dar in sens invers, spre echilibrare?, prin urmare echilibrarea e tot ce trebuie facut?
oare nu echilibrarea pe masura dezechilibrului e masura potrivita, o echilibrare peste masura Anotimpurilor defind prin propria manifestare un nou dezechilibru?
–
osinda zile e sa incapa in sine insusi?
nimic din ziua de ieri nu incape in ziua de azi si nimic din ziua de maine?
ziua de azi isi e suficienta siesi, intr o zi incapand o saptamana,
intr o zi, oricare, incapaind toate anotimpurile?
genial