Pamfil Șeicaru despre Cucerirea cititorului

Despre cititor. Plimbarea privirii peste cele două numere din Curentul, cumpărate de la anticar, ceva în genul scoaterii din pungă a unei cutii de ciocolată în drumul de la mall la mașină, pentru a te bucura încă o dată avant la lettre de gustul dulce, descoperă în numărul ianuarie-februarie 1988, dedicat aniversării a 60 de ani de la apariția Curentului, părerea lui Pamfil Șeicaru despre cititor, desprinsă de redactorii din 1988 din articolul Omagiu cititorului din Curentul 1943:

Fragmente din „Omagiu cititorului” de Pamfil Şeicaru (1943)

„Nu-i uşor să cucereşti atenţia cititorului, dispusă totdeauna să ostenească, nici să consolidezi încrederea pe care ai obţinut-o. Ai nevoie de o capacitate de desprindere a îngrijorărilor ce mocnesc în conştiinţe, să răspunzi la întrebări care n-au fost formulate niciodată, să iei adesea atitudini riscante. Un gazetar să nu uite niciodată că împlineşte o stranie misiune de interpret al sentimentelor ce animă opinia publică.

Cititorul îţi iartă chiar o atitudine care să-i ultragieze sentimentele, convingerile, dacă izbuteşti să-i apară ca sinceră, dezinteresată, rezimată pe o armură de convingeri. Dar nu iartă absenţa de opinie, strecurarea printre evenimente cu o gîngăveală poltronă de opinie. Îşi are răsplata lui, curagiul, chiar al unei înfruntări de opinie. În fond, cititorul este un aspru, dar drept judecător.

 Îl entuziasmezi cu mare greutate, dar dacă i-ai înşelat aşteptările, atunci devii ţinta biciuitoarelor lui ironii. Şi vai şi amar cînd alimentezi zeflemeaua opiniei publice, fie că ai depăşit măsura, fie că ai făcut să te socoată mai mult decît eşti, dar este destul să-l stîrneşti ca să te poţi socoti pierdut. Cînd ţi-a agăţat tinicheaua ridicolului de coadă, nimic nu te mai poate scăpa, chiar dacă ai face miracole. Nici nu putem bănui cei ce soliticăm atenţia cititorului (care este una şi aceeaşi persoană cu cetăţeanul), cît de repede îi osteneşte admiraţia şi cum se simte de fericit, ca eliberat de o grea, strivitoare povară, cînd în loc să te admire poate să te facă subiect al zeflemelelor lui.”

*

Notă. Tot aici, în numărul din ianuarie-februarie 1988, dau peste o notiță, prefațată de o fotografie, care-mi aduce amănunte despre generalul Ion Gheorghe, cel a cărui carte Nepoții unchiului Sam mi-am tot zis că o s-o public:

„Pe 6 ianuarie 1988, s-au împlinit trei ani de la decesul Generalului Ion Gheorghe.
În prezența soției sale, la mormîntul Generalului, a fost ținută o slujbă religioasă de către preotul Maoussis din Wurzburg.
Generalul Ion Gheorghe ar fi împlinit la 19 februarie vîrsta de 95 de ani.”

*

Ironie. Maxim Gorki în eseul V.I. Lenin despre liderii social-democrației germane, cu care s-a întîlnit înaintea Primului Război Mondial:

„S-a băut Rhein și bere, vinul era acru și cald, dar berea era bună; despre revoluția și despre partidul social-democrat din Rusia s-a vorbit de asemenea cam acru și cu condescendență, iar despre partidul lor, german – în termeni elogioși! În general, atmosfera era îmbîcsită de mulțumire de sine și simțeai că pînă și scaunele sînt încîntate de povara șezuturilor atît de respectabile ale șefilor.”

Gorki adoptă aici poziția tăios-disprețuitoare a lui Lenin față de social-democrați, împotmoliți într-o luptă călduță cu burghezia. Dincolo de acestea merită remarcată puternica imagine folosită de marele scriitor pentru a sesiza îngîmfarea unor lideri care nu știau pe ce șubrezenie stau