Pamfletarul Arghezi reduce omul la simpla fiziologie

Notiță: Am scris pe vremuri despre cartea lui Ion Băieșu „La iarbă albastră”, această notiță critică:

„De ce lasă proza lui Băieşu un gust leşios? De ce-l încearcă pe intelectualul adevărat ruşinea cînd e surprins cu o astfel de carte în mînă? Scriitor nu lipsit de umor, Ion Băieşu, nu ştie să-şi aleagă temele. Întrebările prozei sale nu trimit la marile probleme ale existenței, eroii săi n-au adîncime, iar sclipirile satirice – cîte sunt – se pierd cu totul şi cu totul în pagini întregi fără haz. Explicaţia o dă lipsa de viziune. Ion Băieşu, ca toţi «satiricii» literaturii de azi, nu deține o viziune asupra lumii. De aici, «bancurile» răsuflate, moleşirea unei proze ce se cere plină de vervă mai întîi, dar mai ales, absenţa răutăţii faţă de o lume a unor asemenea personaje.”

* 

Despre Camus. Albert Camus nu e un mare scriitor. Cel puţin, dacă înţelegem prin scriitor un atribut exemplificat de marii scriitori ruşi. Camus e mai degrabă un om de litere, un luptător cu condeiul decît un scriitor. Cărţile lui sunt contrafăcute, destinul personajelor neverosimil şi, deci, fără ecou în conştiinţa cititorului, pentru că cititorul vrea lucruri ce i se pot întîmpla şi lui, nu sinucideri din revelaţii filosofice. Dostoievski a rămas, pentru Camus, o nostalgie niciodată împlinită. Cum să dai adâncime filozofică personajelor sale? Ivan Karamazov e conturat prin revelaţia „morţii lui Dumnezeu”. Faptul e verosimil, deoarece revelația asta definește personajul, completamente dependent de gîndul că Dumnezeu a murit. Revelația lui Ivan Karamazov nu e de ordinul nuanţelor filozofice de care face mare caz Camus. E o chestiune de viață și de moarte. Columb putea să moară, într-adevăr, dacă nu ajungea o dată la ţărm, dar nu dintr-o contrazicere asupra posibilităţii de a exista Pământ dincolo de Mare, nu din sfidarea unui gînd filosofic, ci pentru că destinul său depindea de descoperirea Indiilor. E deosebirea dintre lumea reală şi cea abstractă, dintre moartea prin otrăvire cu ciuperci a unui personaj şi moartea (imposibilă) în urma discuţiilor filosofice și eventual contradictorii, asupra ciupercilor otrăvitoare şi neotrăvitoare. Camus a simţit primejdia. A încercat să lege viaţa personajelor de viaţa ideilor puse în discuţiile lor nenumărate. Dacă nu i-a reuşit, înseamnă că n-a avut talent de scriitor.

*

O tehnică. Pamfletul arghezian dă seamă indiscutabil de rolul asociaţiei în caracterizarea umană. De fapt, luată în sine, asocierea n-are nimic denigrator. Spunând, X avea deasupra gurii o mustaţă ca o coadă de porc deasupra orificiului anal, ne-am pronunţat asupra lui X. În orice caz, n-am spus că X avea, în loc de mustaţă, coada animalului atît pe nedrept hulit. Şi, totuşi, asociaţia ajunge să întunece termenul pus în cumpănirea comparaţiei. Scriitorul nu face decât să așeze alături omul şi porcul. Dar alăturarea ajunge pentru a umbri omul. Tot la fel o declaraţie amoroasă în miros de mujdei face ridicol orice fel de entuziasm. Multe din acţiunile noastre depind de context.

Arghezi e pamfletar prin esenţă. Chiar şi cînd nu-l determină ura, el își stăpâneşte cu greu pasiunile pamfletare. Esenţial, tehnica lui pamfletară constă în reducerea omului la simplă fiziologie. Omul e și spirit, dacă nu mai ales spirit. Dacă excludem spiritul, inteligența, creativitatea, omul e un simplul butoi de carne.
Chiar și Arghezi nu mai e Poetul, Publicistul, Geniul, ci un animal care înfulecă, bea, se împreunează și se defecă.

De ce folosește Arghezi asocierea cu fiziologicul? Pentru că el bănuie un adevăr general uman. Hidoşenia fiziologică se asociază hidoşeniei morale. Gura strîmbă presupune un suflet strîmb. Ceea ce e un fals de proporții. O gură splendidă poate ascunde un suflet mizer.