Pandemia de moravuri

Unul dintre indicatorii gradului de civilizație și cultură al unei națiuni îl reprezintă prevalența bolilor cu transmitere sexuală – cunoscute și ca boli venerice sau STI, Sexually Transmitted Infections -, indicator de a cărui menținere se ocupă insistent și industria pornografică. (Și aici îmi vin în minte discuțiile cu șefii unor edituri cărora le-am oferit spre publicare material educativ despre sănătate și care mi-au replicat că… n-ar fi vandabil și că multe dintre publicații s-au (re)profilat pe ce se (mai) citește: texte zise erotice cu și despre amanți perverși și senzualități scabroase, fantezii obscene și sadism senzorial într-o lume incapabilă de simțire.) Ce nu suportă hârtia, suportă sticla. Ea reușește să vrăjească toți căutătorii de rețete pentru păcălit simțuri și îngropat sentimente. Singurii câștigători sunt creatorii de conținut, în rest se numără doar perdanți. Suflete pustiite, ajunse dependente de intimități virtuale ori obsedate să adauge cât mai multe „trofee” în palmaresul… obtuzității fără să se sinchisească de prețul achitat. Mai devreme sau mai târziu, mai toți – de la Caligula la Casanova și de la prestatorii de servicii sexuale și abonații bordelurilor la violatori – culeg ce-au semănat. Și nu toate „recoltele” sunt inofensive, după cum vom vedea.

Foarte probabil ca bolile Venerei să fi pus la încercare omenirea din vremuri imemoriale. Acum cinci secole Europa îi imputa lui Columb – proaspăt întors din Lumea Nouă – terifianta epidemie de sifilis, cercetări recente, însă, atestă sifilisului o vechime mult mai mare și o origine europeană. În lipsa terapiei, pandemia de moravuri ucidea lent și chinuitor. Au urmat și altele, iar omenirea, incapabilă să pună capăt promiscuității altfel decât prin stigmatizare, a procedat în consecință: i-a alungat din comunitate pe cei care practicau sexul în afara familiei – așa-zisul „sex murdar” – și se îmbolnăveau, și a izolat suferinzii în „casele molimei”, departe de locuri frecventate de lumea „cuminte”. În anii 1980 HIV/SIDA era declarată „cancerul homosexualilor” și „răzbunarea îngrozitoare a naturii împotriva homosexualității”, iar multe state luau măsuri discriminatorii, interzicând accesul celor diagnosticați pozitiv pe teritoriul lor. Alții, mai „speciali”, se apără de stigmatizare… acuzând și atacând orbește popoare, națiuni, civilizații… Nimic nu valorează cât tumefierea egoului.

Ne-am putea întreba de unde preocuparea colectivă pentru intimitate – o chestiune personală/de cuplu și care nu privește pe nimeni altcineva. Așa ar fi, dacă fiecare ar conștientiza amploarea consecințelor relațiilor afective pentru membrii societății. Ceea ce pentru epidemiologi reprezintă boli transmisibile prin contact sexual (vaginal, anal sau oral) neprotejat, e pentru teologi „pedeapsa divină a păcatelor trupești”. Sociologii vorbesc de „forțe biologice și sociale” reprezentate de practici sexuale schimbătoare, iar justiția îi acuză de vătămare corporală – pe alocuri chiar de tentativă de omor – pe cei care nu-și protejează partenerul și transmit o STI cu bună știință. Autoritățile reflectează la reglementări gen controale periodice gratuite, dar… cum ar putea arăta acelea? Cât de „periodice” ar trebui să fie controalele, și în ce măsură pot feri pe cine de îmbolnăviri? Cumva pe prestatorii și beneficiarii de servicii sexuale care, în schimbul unor monede acceptă sexul neprotejat? De unde-și ia un abuzator – aflat sub comanda exclusivă a instinctelor primare – certitudinea că nu se va alege cu o boală gravă? Cum rămâne cu cei care nu dau doi bani pe fidelitate și-și schimbă partenerii ca pe șosete?

Actualmente ne confruntăm cu recrudescența multor molime și cu o avalanșă de STI din care nu lipsesc HIV/SIDA, sifilisul și blenoragia. Multe dintre ele amenință atât fertilitatea, cât și sănătatea produsului de concepție. OMS estimează peste un milion de cazuri noi în fiecare zi la persoane de 15-49 de ani, cazuri curabile dar și evitabile! Niciuna dintre afecțiuni nu este zoonoză, ca să putem căsăpi animalele, așa cum am făcut-o adeseori și încă o mai facem (vezi gripa aviară, pesta porcină, BSE, Corona etc.) – deși nu ele poartă vina și nu ele dau buzna în teritoriul nostru, ci invers. Și aici avem de-a face cu celebrul lanț epidemiologic căruia e suficient să-i înlăturăm o singură verigă ca să putem pune capăt focarelor, dar asta sună simplu doar în teorie. Transmiterea e strâns legată de contactul intim și de schimbul de fluide corporale (sânge, spermă, secreție vaginală, salivă etc.). Mucoasa genitală, bucală și anală sunt atât porți de intrare cât și căi de eliminare a patogenilor. Aici nu prea funcționează măsuri gen izolare, distanțare, obligativitatea folosirii prezervativului ori a testării. Dacă în cazul multor molime putem arăta cu degetul autoritățile incompetente și delăsătoare în adoptarea  măsurilor de prevenție, în cazul maladiilor care implică intimitatea n-o mai putem face, în orice caz nu fără să aruncăm o privire (și) în oglindă.

Știm că fiecare poartă de intrare în organism dispune de paznicii potriviți – instruiți și instruibili. Microbiologii și imunologii disting între puterea benefică și cea malefică a „schimbului de microbiom intim”. Ei disting trei soiuri de floră microbiană și spun că nu-i totuna care dintre ele e prezentă și unde. Dezirabilă e doar flora rezidentă, singura capabilă să ne ferească de intruși. (Dacă n-ar fi izgonită și decimată de stilul de viață nesănătos, de diverse boli și de terapiile care se impun!) Bunăoară, în cavitatea bucală își au reședința vreo 500 de specii de microorganisme. Într-un singur mililitru de salivă mișună un miliard de germeni. Grație contactului permanent cu exteriorul – mâncat, băut, respirat și interacțiunea cu semenii – suntem vizitați și de microbi străini de corp (flora tranzientă). Majoritatea părăsesc terenul după câteva zile, alungați de chiriașii de drept. Dacă însă ultimilor le-au slăbit puterile, trecătorii le iau locul și se stabilesc definitiv. Și, deși e posibil să nu facă rău gazdei, nimeni nu poate garanta că vor fi la fel de inofensivi și cu anturajul afectiv. Ultima grupă este a patogenilor – germeni născuți să facă rău în orice împrejurare. Și ar mai fi ceva: O floră rezidentă e benefică și inofensivă atât timp cât rămâne la locul destinat de natură și nu altundeva. Relocarea unei flore intestinale, de pildă, poate cauza infecții urinare și de plăgi, ba chiar septicemii acolo unde apărarea e slăbită. Valabil și pentru alte transferuri de flore microbiene, cum este cazul intimității.

Vestea bună este că prin contact intim se pot transmite o serie de microorganisme cu efect favorabil. Prin sărut se face un schimb substanțial de floră microbiană, ca și de anticorpi, schimb care ne „imunizează”  împotriva germenilor de import. Nu mai puțin de 80 de milioane de vietăți microscopice trec dintr-o gură în alta în numai zece secunde. Cam tot atâtea schimbă proprietarul și la un contact sexual. Vestea mai puțin bună este că relațiile intime pot face loc și unora mai virulenți sau mai numeroși decât poate combate apărarea locală. Microbiomul intim e numit sexom și e la fel de individual ca și amprentele digitale și ca și restul microbiomului.  Cercetări recente spun că e posibil ca unicitatea acestuia să poată trăda abuzatorii chiar și dacă folosesc prezervativ. Firește că misiunea intrușilor e mult simplificată dacă pielea și mucoasele și-au pierdut integritatea și prezintă leziuni, fie și microscopice.

În timp ce marea majoritate funcționează ca un vaccin, vreo 30 de specii printre care HIV/SIDA, sifilisul, blenoragia, chlamydia, herpesul, HPV ori virusurile hepatitelor B și C – se disting prin virulență și lasă urme adânci și de durată. Nu întotdeauna atrag atenția prin semne și simptome locale (dureri, usturimi, secreții, ulcerații etc.) care să oblige pacienții să solicite consult medical. Uneori semnele sunt cu totul nespecifice (stări febrile, ganglioni tumefiați și erupții cutanate în faza inițială a infectării cu HIV). Alteori se retrag de la sine și fără terapie, doar ca să reapară după luni sau ani în cu totul alte organe și zone ale corpului, inducând în eroare medici și pacienți deopotrivă: hepatite virale cronice; afecțiuni articulare, abcese abdominale, probleme cardiace ori sterilitate „datorate” unei vechi infecții cu chlamydia, unei blenoragii sau unui sifilis netratate și vindecate „spontan”; afecțiuni maligne și infecții oportuniste repetate prin deficiența imună inerentă infecției latente cu HIV; paralizii și afectări neuropsihice severe cauzate de un sifilis contractat cu decenii în urmă etc. Nu mai vorbim de câți alți parteneri pot fi infectați în tot acest timp, fiindcă aici nu prea există grupe vulnerabile și oricine poate fi victimă ori rezervor de germeni. Vulnerabili sunt practic toți aceia care ignoră igiena și refuză educația sanitară – și aici intervine și rolul autorităților.

Având în vedere că nimeni nu-i dispus (și nici n-ar fi sănătos!) să se călugărească ori să evite orice atingere… ce-ar trebui să luăm în calcul dacă ne asumăm „riscul” și cum îl putem minimiza? Cuvântul magic se cheamă educație! Chiar dacă nici prin educație nu le-am putea eradica, aceasta i-ar scuti pe mulți de suferințe inutile și ar reduce semnificativ costurile terapiei. Faptul că acum avem medicamente nu înseamnă că am rezolvat problemele. Patogenii învață repede, dovadă că în ultima perioadă rata rezistențelor a sporit simțitor. Chiar și în condițiile existenței tratamentului anti- HIV (care nu vindecă) mor anual aproape un milion de pacienți. Nu le putem eradica nici prin vaccinuri deși – teoretic – acestea ar putea face să dispară maladiile cu transmitere exclusiv umană. Cu excepția Hepatitei B, niciunul dintre patogeni nu pare să se lase impresionat de vaccinuri. (Despre HPV am vorbit cu altă ocazie.) În 1984, la data când în SUA murea fiecare al doilea pacient în decurs de un an de la punerea diagnosticului de HIV/SIDA, lumea era deja optimistă, fiindcă fusese asigurată de autorități că în cel mult doi ani va fi pus pe piață un vaccin. Patru decenii mai târziu suntem nevoiți să ne recunoaștem înfrângerea. Toate tentativele au eșuat din cauza prea deselor „schimbări la față” (mutații) suferite de patogeni. Ele împiedică și imunizarea pe cale naturală, prin repetate contacte cu intrușii. Imunizarea e doar parțială și pasageră, ca și în cazul infecțiilor de căi respiratorii ori digestive, iar reinfectările se pot produce oricând.

În general oamenii sunt înclinați să nu (mai) dea atenție lucrurilor despre care nu se (mai) vorbește și să considere pericolul depășit. Este și cazul STI-urilor. Ne-o demonstrează numărul de cazuri înregistrate la nivel global. În 2024 aproape 41 de milioane de oameni trăiau cu HIV (dintre care 1,3 milioane erau infectări noi, detectate doar în 2024) și 630.000 pierdeau lupta cu virusul. Incidența sifilisului aproape că s-a dublat în deceniul dinaintea pandemiei de C19, iar în anii pandemiei  a mai sporit cu 30% (asta înseamnă 8 milioane anual), ceea ce spune multe despre cum au înțeles oamenii privați de educație sanitară să respecte „distanțarea” recomandată de experți, neglijând până și puținul pe care-l știau despre sexul sigur! Până și China a fost nevoită să-și recunoască înfrângerea, după ce s-a mândrit vreo 20 de ani cu eradicarea. Și acolo au acționat „fenomene sociale” și i-au favorizat revenirea.

În concluzie: Singurele intervenții externe care ajută cu adevărat sunt educația sanitară și informarea corectă. Ambele ar trebui să debuteze pe cât posibil înainte expunerii la riscuri și să nu se limiteze la „Ai grijă să nu rămâi/să n-o lași gravidă!”, „Vezi să nu te alegi cu vreo boală!” ori „Mai așteaptă!” Educația pentru sănătatea sexuală/reproductivă nu este doar despre anticoncepționale și folosirea prezervativelor (rareori practicată corect). Este despre încredere, respect și responsabilitate în relațiile intime; despre restrângerea numărului de parteneri și evitarea promiscuității; despre observarea atentă a semnalelor corpului și prezentarea la medic ori de câte ori ceva pare „dubios”. Înainte de a fi prea târziu.