„Pantalonii uzi” ai lui… Nicuşor

De fiecare dată când  locatarul actual de la Cotroceni mai dă cu bâta-n baltă  și mai izbutește un pocinog, mă duc cu gândul la o povestioară nostimă  – Din dramele civilizației -, inclusă  de Grigore  T. Popa în  cartea Pericolul neisprăviților. Nu știu de ce, dar personajul de acolo aduce izbitor cu  inadecvatul, nepotrivitul, amatorul ales  să ne conducă destinele  măcar cinci ani de aici înainte. Culmea, cei doi poartă  și același prenume, semn că bășcălia s-a născut  la poalele Carpaților…

Ei bine,  „cele mai multe răutăţi sunt făcute cu intenţii bune. Omul rar face ce n-ar trebui, fiindcă ar simți pentru asta o plăcere; numai firile patologice se comportă astfel. Mai totdeauna e la mijloc o încercare bună, nereușită. Şi ori de câte ori intenția bună greşește drumul, ea se schimbă în nenorocire. E ca dragostea care se transformă în ură.Şi, din nefericire, spiritul de distincție, care stârneşte multe intenţii bune, odată ațâţat, nu ştie să se oprească la vreme şi nepotrivirile se ţin lanț. Dacă omul civilizat nu ar ține aşa de mult să fie distins, el n-ar intra în multe din încurcăturile pe care şi le creează singur. Și poate că n-ar ţine așa de mult, dacă n-ar înţelege distincția prost. Un exemplu, însă, totdeauna lămureşte situaţiile mai bine. Nicușor e un copil bun, blând, deştept şi abia a încăput pe linia civilizaţiei într-o clasă de la începutul școlii primare. Dar el e ambițios, deşi naiv; el vrea să fie bine, deşi nu o nimereşte totdeauna. Deunăzi, soseşte foarte târziu de la şcoală, spre marea îngrijorare a părinților. În timp ce mama se pregătea să-l dojenească, el intră plângând pe uşă:

– Bine, Nicuşor, se poate să…

– Mămico, da’ am păţit țeva !…

Mama se sperie; întrebările se înmulţesc şi sărutările pe obrazul copilului, de asemenea,

– Ce? Ți-i rău? Ai căldură? Te doare capu’?… Puiu’ mamii…

Copilul tace; numai din când în când suspină, îndurerat de tot.

– Ce ai? Ce te doare?…

– Mămico, să-ţi spun la uleche… că mi-i rusîni…

Afară era rece, drumul până acasă departe şi pe bietul copil îl copleşiseră anumite obligaţii fiziologice.

– Ei, şi pentru asta trebuie să boceşti (că tot mai plângea copilul)? Da cum să faci una ca asta?… Însă Nicuşor, printre lacrimi, dădu explicaţie:

– Da bine, mămico, tebuia să fac la zâd, ca golanii?…

Vedeţi? Drama civilizaţiei!… Băiatul învățase că stropitul gardurilor e ceva vulgar, nepermis şi dezgustător. Intenţia lui a fost foarte frumoasă, dar n-a putut reuși, în cazul de față; şi atunci, rezultatul a ieșit plin de complicaţii dezagreabile.

– Ei bine, dar de ce ai venit aşa de târziu?… Ai umblat pe străzi… şi de aceea ţi s-a întâmplat!… Faţa copilului întipări pe dânsa, deodată, o mare tristeţe, în faţa acestei adânci neînțelegeri pe care o arătase mamă-sa, şi abia scoase, în vorbe întretăiate de plâns, adevărata explicaţie:

– Ba nu, mămico… am tebuit să merg înţet pe stadă, să se usuce pantalonii, ca să nu te supeli mata…

Să fim drepți şi să cântărim cinstit: nu păţim şi noi adesea cu civilizaţia noastră grăbită cam ce a păţit Nicuşor? Dorind să nu semănăm cu «golanii la zâd», sacrificăm pantalonii, şi pe urmă ocolim vreme îndelungă, ca să se usuce mizeria.

Atâta numai că Nicuşor, în faţa faptului împlinit, recunoaşte sincer că ce s-a întâmplat… de… s-a întâmplat!… Apoi plânge şi pe urmă-i trece.

Pe când noi… construim o filosofie întreagă, ca să dovedim că accidentul nenorocit nu era altceva decât cea mai înţeleaptă cale de întâmpinat destinul. Și codificăm înţelepţeşte chiar şi regulile stricte după care trebuie uscați pantalonii”.

Plânsul lui, suferința noastră, din nefericire ! Și nu mai umbla cu pantalonii prezidențiali uzi pe la Bruxelles, Paris și pe  oriunde te  constrâng îndatoririle  unei funcții  ce te prinde ca nuca-n perete, Nicuşoare, Nicuşoare ! Că nu te-a silit nimeni să îmbraci straie ce nu ți se potrivesc neam. Să fi uitat că lungul  nasului e unitatea de măsură a bunului-simț? Iar de-l  pierzi, ridicolul te înghite ca o mlaștină fără ieșire…