Parabola orbilor

Un text de Eugen Mihăescu 

Am ales, ca de multe alte ori, o imagine care să ilustreze cât mai explicit ideile pe care doresc să le exprim: „Parabola Orbilor”, pictată de Pieter Bruegel cel Bătrân spre sfârșitul vieții, în 1568. Cred că descrie foarte bine situația de astăzi a României, unde o gașcă de neștiutori, orbi, surzi și aproape muți conduc spre prăpastie poporul orbit și el de o propagandă deșănțată. Orbiți de propriile interese, guvernanții amăgesc populația care, deși e manipulată și expusă dezinformării, simte instinctiv că țara se îndreaptă spre dezastru. Poporul român a învățat în epoca ceaușistă să nu mai creadă în conducătorii afacerilor țării, care acum, în „democrație”, deși sunt „aleșii” lui, își văd numai de propriile interese și de aceea răspund comenzilor venite din exterior, de cele mai multe ori direct de la „partenerul strategic” sau, tot din Statele Unite ale Americii, dar prin mijlocirea Comisiei, a „guvernului” Uniunii Europene.

Nu este pentru prima dată când România se află „între ciocan și nicovală”. Geografic ne aflăm la granița dintre Occident și Orient. Secole la rând ori am supraviețuit, ori am fost sub jug străin din cauza acestei așezări. Neamul nostru însuși are origini latine, dar aparține culturii răsăritene prin Ortodoxie, religia care ne definește. De multe ori, chiar dacă aspirația către neutralitate a existat, guvernanții nu au reușit să obțină acest statut și s-au văzut atrași în conflicte armate, dar, până acum, România a avut mai mult de câștigat după războaiele în care s-a angajat și a sacrificat oameni.

parabola orbilor

Până de curând, guvernanții României au putut decide singuri dacă se angajează sau nu într-un război. Mai este posibil oare astăzi? Ne-am dorit să intrăm în NATO, ne-am dorit „parteneriatul strategic” cu SUA, pentru ca să ne simțim mai bine protejați de „pericolul din Est”, de Rusia. Implicându-se „discret” în conflictul care se desfășoară în Ucraina, mai este însă NATO o alianță defensivă? Și dacă se va lua decizia că este nevoie ca, în apărarea Ucrainei, trebuie implicate trupele alianței nord-atlantice, sunt românii gata să meargă să lupte pe front în linia întâi?

Domnul profesor Andrei Marga ne-a atras atenția că, indiferent ce se va întâmpla în țara vecină, că se va ajunge la o înțelegere între marile puteri sau, mai grav, Ucraina va câștiga în fața Rusiei, România va avea la graniță un dușman arogant, înarmat până în dinți, condus de Volodimir Zelenski, această păpușă de ventriloc, racolată din cabaretele de prost gust, capabil să emită cele mai aberante pretenții pline de agresivitate. Cuvintele domnului Andrei Marga ar fi trebuit să îi facă pe guvernanți să cugete la poziția precară a României, să îi îndemne să caute soluții care să ne permită să evităm ce ar fi mai rău: să ne moară tinerii într-un conflict care nu ne aparține sau ca viitoarea graniță dintre cele două blocuri ce se confruntă să nu treacă, Doamne ferește!, prin mijlocul țării. În loc să ia aminte la înțelepciunea unui adevărat intelectual, slugoii din fruntea țării au asmuțit haitele de hiene pătate. În frunte cu Ministerul Afacerilor Externe despre care am tot scris: dintr-un cuib de gândaci, care se ocupau cu turismul pe banii statului, astăzi este populat de niște dezgustătoare ploșnițe, care nu au altă preocupare decât cum să se târască mai lingușitor în fața stăpânului. MAE e condus de Bogdan Aurescu, un „negociator”, care și-a aurit „blazonul” prin dosarul platoului continental al Insulei Șerpilor. Adică s-ar putea lăuda că știe foarte bine cum stăm cu ucrainenii, dar, după cum se pupă cu ei, se vede că el a fost doar cel care a depus un dosar pe la curțile europene, pe care însă l-a pregătit temeinic o casă de avocatură britanică, plătită cu bani grei de români. Aurescu a fost un pisoi din curtea lui Adrian Năstase și s-a transformat într-un dihor din „Pădure”.

În corul decerebrat de insulte împotriva celui care a rostit adevărul, presa a cântat aria tenorului. Junii care lovesc astăzi tastatura s-au repezit să-l împroaște pe cel care îndrăznește să cânte altă partitură. Ei uită că a mai fost un război pe care l-am pierdut și s-a lăsat cu o lege a epurării, inclusiv în presă. În ceea ce îl privește pe profesorul Andrei Marga, nu pot decât să le amintesc, ăstora din ceea ce se numește presa de azi, ce scria Mircea Eliade în articolul „Să ne închipuim că…” în 15 decembrie 1934:

„Toți românii fac la fel. Nu există niciun fel de jenă, în fața unor anumiți creatori, a unor oameni care și-au făcut, cel puțin la o anumită vârstă, dovada capacității lor. Poți ști cât de multe lucruri, poți descoperi cât de multe adevăruri, poți ajunge cât de sus în stima elitelor – nimeni nu reacționează, totuși, când ești terfelit, ești anulat sau calomniat.”

Norocul României stă poate la Dumnezeu, care le vede pe toate și ne-a salvat de multe ori. Poate de prea multe ori?