Paradisul nu este roz, dar prietenia poate da culoare și poveste

Era primăvară, săptămâna Floriilor. Era aprilie, un aprilie cald și mângâietor. Un aprilie, sau mai bine zis o sărbătoare a Floriilor pe care nu o voi uita.
Eram anul doi de facultate și debordam de tinerețe, speranță, bucurie, de încredere și optimism. Ce vremuri frumoase!

Anii de studenție din vremurile mele erau atât de diferiți de cei din zilele de astăzi, erau mai dinamici și profunzi, s-au legat prietenii pe viață, noi toți eram mai empatici și mai lipsiți de interese, de strategii, de falsitate, ne ajutam și ne bucuram pentru fiecare moment trăit, ne strângeam fiecare ban să putem fugi o zi la munte sau căutam cu disperare prin fiecare buzunar să găsim o fisă pentru telefon, iar mai târziu o cartelă telefonică.

O să par o nostalgică incurabilă a vremurilor de început de libertate, de primii ani de după căderea comunismului. Nu e despre asta! Este doar o paranteză despre cât de simpli și inocenți eram.
Dar să revin și să îmi depăn amintirile acelui aprilie frumos. Eu și prietena mea pe viață, Mădălina, ne-am făcut din acele zile un morman de amintiri ce ne colorează mereu momentele de tristețe. Am ales să stăm doar noi două, fără forfotă și gălăgie, iar o parte dintre colegi și prieteni erau, oricum, plecați acasă. Așadar, cu soarele în plete și în suflet, am luat-o pe jos din Regie până la Operă și ne-am umplut sufletele de bucuria căldurii gingașe de primăvară. Am mers la biserică, am luat crengi de salcie, iar după aceea, din nou la pas spre Cișmigiu. Ne-am plimbat pe aleile parcului, ne-am făcut o fotografie în alb și negru la un aparat foto uitat de lume, iar când am ridicat fotografiile ne-am amuzat o de jumătate de oră de chipurile noastre, ni se păreau caraghioase. Râdeam și vorbeam. Oare ce reușeam să ne spunem de nu tăceam o secundă?

Aveam sentimentul că fiecare alee, fiecare bancă ascunde o poveste de iubire, tristă sau cu final fericit, și căutam să ne imaginăm și să inventăm idila.
Am terminat de colindat parcul și am luat-o ușor spre casă, tot pe jos, admirând casele vechi și pline de istorie ale Cotroceniului, apoi am urcat spre Grădina Botanică, am traversat parcul Politehnicii, de la intrarea dinspre Iuliu Maniu spre Regie. Am inspectat siluetele clădirilor facultăților, am admirat copacii înfloriți și studenții care se plimbau și ei pe acolo.

Epuizate, am dat năvală să mâncăm și noi niște pește, că doar era sărbătoare, și să ne tragem sufletele. Eram plecate de cel puțin opt ore de acasă, dar cu toate astea tot mai aveam ceva de povestit, nu eram plictisite.

Mi-am amintit episodul din studenție, zilele acestea, când am fost să o vizitez. Ea a ales să rămână în București, să aibă o evoluție remarcabilă profesională și materială, să își construiască aici o familie frumoasă. Plină de dor de ea, de noi, am venit în vizită, am venit să reinventăm acea zi memorabilă a noastră, însă nici pe departe nu am reușit.

Anii, problemele, drumurile fiecăreia dintre noi au marcat schimbări în felul nostru de a fi, în modul de a privi anumite aspecte ale vieții. Ne-am așezat pe canapea, cu un castron de căpșuni între noi și un pahar de proseco, dar cuvintele noastre se lăsau rostite mai greu, mai lipsite de zgomot și râs, în fraze mai rare și mai triste, mai profunde și mai lipsite de optimism. Suntem prietene de peste 27 de ani și mereu am simțit când uneia dintre noi îi este greu, chiar dacă nu am pus întrebări și nu am căutat răspunsuri. Ne-am completat și sfătuit, am avut mereu putere să ne încurajăm când ne-am simțit departe, ne-au ajutat amintirile și ecoul râsului de atunci, nejustificat, dar atât de natural. Ne-am fost și îmi doresc să ne rămânem jumătăți frumoase ale unei prietenii pe viață.

Am înțeles că, oricât am încerca să reînviem entuziasmul tinereții, nu vom mai reuși să ștergem amprenta timpului și a experiențelor acumulate în acești ani, că inocența candoarea și frenezia au cam secătuit.

Pentru noi, prietenia a rămas acea oază pe care o căutăm când suntem lipsiți de speranță, de putere, este acea lumină ce apare, atunci când nimeni nu ne înțelege.
Acea zi frumoasă de aprilie, în care am uitat de timp și orice, în care am văzut doar ce era frumos a fost una dintre cele mai puternice cărămizi puse la temelia unei prietenii solide.
Îmi doresc să pot vedea acest lucru și la copiii mei, să văd aceeași prietenie sinceră, loialitate și nu interese pe termen scurt. Aș vrea să se bucure de prietenii care să poată fi povestite.