Paralela 26

În ceea ce mă privește, îndată ce Maestrul Cristoiu a recomandat ”Caravana rusă”, m-am și alăturat ei urmărind cu aviditate, în cascadă, nenumărate filme și seriale. În genere nu prea mai alocam timp celei de-a șaptea arte, iar filme rusești nu mai văzusem demult – ca să nu mai vorbim de documentare. În urmă cu cîțiva ani, mă fascinaseră serialul ”Idiotul”, după Dostoievski și o capodoperă de lung metraj a lui Tarkovski (îmi scapă titlul). Mă interesau, da, filmele despre Rusia dar tot dădeam peste cele de producție – și propagandă -, străină.

Indiferent de situația prezentă, de confuzia și de decadența generalizate, înțeleg că poporul rus își venerează voluminoasa istorie și eroii din oricare etapă cronologică, sub o lupă academică. Arta de film, rusească, care poate transforma pînă și pe cel mai sîngeros sau dizertațional scenariu într-un poem cinematografic, conjugă  realitatea obiectivă cu adevărul istoric racordîndu-le apoi la multidimensionalitatea naturii umane. Important mi se pare faptul că, deși dau răspunsuri la multe întrebări, filmele și documentarele rusești te lasă totuși cu nedumeriri și te pun neapărat, pe gînduri; nu le poți numi distracție și nu îndrăznești să mănînci semințe sau porumb explodat uitîndu-te la ele. Cînd se termină episodul, filmul, documentarul, dacă nu ai avut o zi grea, devii hiperactiv și simți nevoia să cotrobăi prin biblioteca lui Cristoiu (sic!), ca să mai verifici date sau semnificații.

Zilele trecute am urmărit documentarul ”Ar fi putut Stalin să-l oprească pe Hitler?”, care te scoate, la rîndul lui, din apele cunoștințelor convenționale de istorie și te ispitește imediat să compari ”atunci” cu ”acum”.

Ne aducem aminte că înainte de momentul Ribbentrop-Molotov, Hitler pășise deja peste granițele statelor vecine, nestingherit inițial de Franța și Anglia, chiar cu acordul lor tacit sau neoficial. Aflat în defensivă și izolat, fără perspectiva cooperării cu Marile Puteri întru anihilarea pericolului nazist, Stalin semnează, pe 23/24 August 1939, Protocolul Secret Suplimentar, de desemnare a sferelor de influență, laolaltă cu Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, care a condus, puțin după, la expansiunea strategică a Rusiei Sovietice, prin acapararea Latviei, Estoniei, a unor teritorii ale Finlandei, a unei fracțiuni din Polonia și a Basarabiei, îndepărtînd, în acest fel, granițele și totodată iminenta linie a frontului, de principalele obiective vizate de inamic. Dar tocmai distanța de la graniță pînă la Moscova și Sankt Petersburg a fost un factor decisiv și în victoria Imperiului Rus asupra armatelor napoleoniene, la 1812. Aproape 130 de ani mai tîrziu, în cazul invaziei Germaniei în Rusia Sovietică, cînd căposul de Stalin nu și-a ascultat generalii și spionii, insistînd că nemții nu vor deschide un front la Est înaintea de căderea Angliei, distanța de la noile granițe pînă la Moscova și Leningrad, augmentată prin Pact, a dat timp spre dezmeticire, atacaților.

Istoria ne arată, deci, că plasticitatea granițelor este un fenomen continuu, indus de chiar dinamica acesteia, în funcție – la prima vedere -, de dezechilibrul de forțe. Acesta însă, este alimentat nu atît de evoluția unilaterală a uneltelor de război, cît de profilul moral al factorului uman. Este, am putea zice, o chestiune de conștiință, ci nu de tehnologie; este ca un sindrom, pe care l-aș numi sindromul Goliat.

Din această prismă observăm că, de cînd lumea și pămîntul, teritoriile țărilor se lățesc sau lungesc în funcție de necesitatea obiectivă a apărării spațiului vital, de capacitatea vizionară a conducătorilor unși sau puși, de înțelepciunea sau aviditatea lor, de conjunctura istorică spontană sau inginerită în funcție de țeluri și deziderate specifice și niciodată independent de starea duhovnicească a poporului.

De la încăierarea la han, la conflictul atomic, de la oaia la proțap, la chiftele din carne artificială, fiecare pas făcut pe drumul mileniilor lasă-n urmă și cîte-o baltă de sînge cu semnătura oamenilor purtători de ideologie dar fără frică de Dumnezeu.

Astăzi, bătrîna Europă – exponentele căreia au o experiență de secole în colonizare sau expansiune, în exploatarea și atrocizarea popoarelor -, pune de răzbel – din fudulie sau în mod programat -, cu Federație Rusă, la stînga și Federația SUA, la dreapta, ambele cu armele tocite în războaie civile, în intervenții armate sau – în cazul Rusiei -, în drepte războaie de apărare. (Cu toate că Stalin și-a bătut propriul popor ca pe frișcă, acesta și-a dat viața pentru Sfînta Rusie, gonind fasciștii de unul singur, fără de aliați. După care Stalin a continuat cu prigonirea și exterminarea chiar a veteranilor săi, de război. În acest context, nu-i deloc de mirare că la bătălia de la Oarba de Mureș [1], Septembrie-Octombrie 1944, ordinele comandanților ruși către noii aliați români au condus, timp de o săptămînă, la măcelărirea atacanților dealului Sîngeorgiu  – frontal, împotriva oricărei logici strategice dar, evident, în spiritul unei vendette hibride -, unde se baricadase inamicul german. După luptă, tatăl meu – da, tatăl meu! -, la cei 11 ani ai lui, încărca în căruțe, pe malul Mureșului însîngerat, trupurile ostașilor români…)

***

Lev Tolstoi, în Război și Pace, ne clarifică cine este garantorul, nu al păcii, ci al libertății, în cele mai critice momente al oricărei lupte, văzute sau nevăzute: spune generalul Kutuzov – ”Vom cîștiga numai dacă mujicul rus mai vrea să lupte.”; comentează Tolstoi: ”Și mujicul rus a ridicat ochii la cer.”