Parisul – Raiul jurnaliștilor de stînga / Cum am dat gata un articol pentru „Pravda”

Parisul – Raiul jurnaliștilor de stînga

Comunismul a lansat cu mare tam-tam sloganul că scrisul n-are nevoie de inspirație. E suficient să copiezi realitatea. Nu știu de unde a fost luată o asemenea viziune asupra zgîriatului cu penița. Sigur rămîne că ea poate da explozii de bucurie celor lipsiți de talent. Ce-i mai ușor decît să-ți iei tocul sub braț, să ieși pe stradă, și să-l pui în funcțiune, ca pe un tub de pastă de dinți, ori de cîte ori dai peste ceva demn de transcris?! La Paris, cel puțin nici nu trebuie să umbli prea mult. La fiecare colț de stradă întîlnești o scenă meniă a-ți provoca o scurgere publicistică de stînga. Din acest punct de vedere, capitala Franței e locul ideal pentru scriitorii și jurnaliștii bolșevici. Ar trebui să vină aici cu toții, pentru că aici îi așteaptă o viață ușoară sub aspectul subiectelor. Eu, cel puțin, cît timp am stat la Paris m-am simțit ca-ntr-o lume descrisă de „LʼHumanité” sau de „Pravda”. Peste tot mi-au venit de-a gata întîmplări de stînga. Bune doar să le iei și să le pui pe hîrtie așa cum le vedeai.

Cum am dat gata un articol pentru „Pravda”

Într-o noapte, pe la unsprezece și ceva, mergînd pe bogata Rue de la Paix, am întîlnit un bătrînel cu ochelari care cînta la armonică. În jur, vitrinele strălucitoare cu mărfuri scumpe. Nu departe, trufașa Place Vendôme, de unde răzbăteau rîsetele chefliilor bogați. Și aici, pe trotuarul sărac, cu amărîta de bicicletă lîngă el, cu pălăria cerșetorească în față, bătrînelul sărman trudind pentru a-și întreține și mai sărmana familie! Na, că fără să vreau am și scris o bună parte dintr-un articol de stînga! Și aș putea continua mult și bine, în același ritm imens, de locomotivă, sub presiune. Astfel, pășind în Place Vendôme, am nimerit în toiul unei recepții fastuoase. Cei dinăutru nu se mulțumiseră cu strălucitoarele lumini de salon. Plătiseră, pentru ca de afară, din piață, ferestrele uriașe ale încăperilor unde se petrecea, făcînd să curgă șampania în valuri, să fie luminate fastuos. Cum aveam cu mine camera de filmat, un grup de tineri de bani gata, în haine scumpe, trăsnind a parfum, mi-au aținut calea zicîndu-mi să-i imortalizez așa cum erau: veseli nevoie mare și cu paharul în mînă. Îl priveam cum să scălămbăie în fața aparatului. Mă uitam la vitrinele faimoaselor magazine Cartier, în care o bijuterie valora cît un cartier muncitoresc parizian cu blocuri cu tot. Auzeam chiotele femeilor amețite prin recepții. De undeva, din spate, venea, însă mult mai puternică decît toate, melodia tristă a acordeonului cu care bătrînelul își cîștiga existența. Și uita așa am fabricat pe loc, fără prea mare osteneală, un articol plîngăcios. Nu-mi mai rămîne decît să dau fuga cu el la „LʼHumanité” sau la „Pravda”. Și cîte asemenea materiale n-aș fi putut scrie în timpul vizitei mele la Paris?! Despre tinerii care, în stația de metrou Montparnasse, interpretau pe Mozart pentru un franc în plus. Despre tipul care, tot în Montparnasse, dar de astă dată deasupra, la colț de stradă, imita, suit pe o căldare întoarsă cu gura în jos, mișcările unui automat. La miezul nopții nimeni n-ar arunca în pălăria de pe trotuar un franc! Nimeni nu-i dădea atenție. Toți treceau indiferenți pe lîngă truda lui creatoare! Asta-i culmea capitalului! E limpede că acest ultim strigăt aparține unui articol de stînga.