Parlamentar, la noi, însemnă „o influență nu o datorie”

Ca și azi. Nu cred că există subiect mai strașnic alintat în ultimul timp decât Criza Parlamentarismului băștinaș. Discursuri, tablete, editoriale, postări pe Internet deplâng ipostaza Parlamentului de masă amorfă, bleagă, de instrument folosit de Guvern pentru propriul interes – când morcov, când baston. Un parlamentar născut, prin cezariană, din pântecele gazetăriei postdecembriste i-a zis Parlamentului actual Al oilor de teracotă, deși, mai aproape de adevărul placidității masive, e formula, Parlamentul vacilor de fontă. Al vacilor, deoarece Parlamentarilor nu li se citește în priviri altceva decât dezinteresul față de postura lor, întrerupt doar când apare stăpânul – Guvernul – cu o sarcină de fân în spinare. De fontă, deoarece, până la scrutinul din 2016, aceste vaci nu pot fi clintite din Parlament.

Despre transformarea Parlamentului într-o păpușă a guvernului s-a tot vorbit, din 1990 încoace. S-au căutat și s-au descoperit și oarecari soluții, cum a fost, de exemplu, cea a votului uninominal.
Ales uninominal sau pe liste, parlamentarul postdecembrist nu și-a depășit condiția de rumegător cu privilegii plătite de noi toți, prin taxe și impozite.

E însă o noutate în istoria modernă a României? Nici vorbă. De această ipostază Parlamentul a fost urecheat, bocit și biciuit de numeroase ori în istoria noastră modernă. Iată un exemplu:
În Neamul românesc de joi, 20 noiembrie 1924, Nicolae Iorga scrie sub titlul „Înjosirea Parlamentarismului”:

„Sala vastă a Camerei înfățișează ici și colo cîțiva rătăciți cari n-au de lucru aiurea sau nu vor să cheltuiască la bufet. Figuri pe care abia le cunoști. Fruntașii sînt aiurea, discutînd disensiuni și încercînd coaliții. Ceilalți, rămași fără nici o direcție, aprobă alandala. Întreruperile sînt fără spirit și fără rost. În banca ministerială, un ministru, unul singur, redactează el știe ce, fără nici un interes pentru ce spune.

Acesta e aspectul camerei românești la discuția Mesagiului, în al șaselea an de la Unirea națională.
Nu e o întîmplare. E un lucru voit. Nu numai de guvern, dar și de opoziție, de mai toată opoziția. «Deputat», aceasta însemnă o influență, nu o datorie. Și, dacă e așa, ce să caute oamenii la Cameră? Ei se duc aiurea, acolo unde se hotărăște, nu acolo unde se ordonă și se execută sau se face scandal azi pentru ca mîne autorii lui să dormiteze în dosul gazetei de seară”.

Să reținem această formulă genială, valabilă întru totul și pentru parlamentul de azi: „«Deputat», acesta însemnă o influență, nu o datorie”.
Să reținem îndeosebi că autorul denunțului de mai sus, Nicolae Iorga, era, în noiembrie 1924, parlamentar și lider de partid. Știa el ce știa!

*

Legendarizarea muncii fizice. Drum fără pulbere, romanul lui Petru Dumitriu despre Canal, se deschide cu cîteva pagini ce se vor epopeice dedicate primelor ore de pe şantier.
În termeni de specialitate vorbind, ne-am aştepta ca amenajarea de şantier să fie gata în clipa sosirii specialiştilor: mecanici, macaragii.

La faţa locului e însă doar cîmpie stearpă:
Cei descinşi din camioane, mulţi dintre ei specialişti, sunt puşi să sape.
Cînd unul observă că ei n-au venit ca să sape, ci pentru a mînui maşinăriile, Maftei, activistul, încearcă să-l lămurească:

„– Nici eu nu-s săpător… Da! ce să-i faci? Noi trebuie să facem începutul…
Şi murmură, privindu-l pe celălalt cu un zîmbet uşor:
– Noi, comuniştii…”

(Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, ESPLA, Bucureşti, 1951, pag. 10)

Acelaşi Maftei, privind la cei care săpau, împărtăşeşte astfel de gînduri:

„Se uita la ei şi încerca să-i ghicească: «care dintre ei e gata să dea tot pentru construcţia asta? Care e gata să se jertfească şi care va pleca mîine sau poimîine, că-i prea grea munca?»”

Cei de acolo veniseră pe şantier ca să muncească şi nu ca să înainteze prin tranşee.
Dînd curs normei de îndrumare, romanul vede în muncă, în munca pur şi simplu, o asumare eroică, gata de jertfă.