Pasărea străină din „Ostrovul Lupilor”, de Mihail Sadoveanu

Mehmet Caimacam nu întră în scenă oricum. Cititorul e pregătit așa cum se pregătise și scriitorul odată, cu desele lui drumuri prin Delta Dunării. La Sadoveanu acest ritual de pregătire aproape magic este mai important decât competiția pură și căutarea cu orice preț a rezultatului. Atitudinea sa față de vânătoare exemplifică o idee mai largă despre destin. Spre deosebire de unii vânători clasici, disprețuitori de la înălțimea faimei și a bogăției lor, care adună animale într-un țarc și încep a trage mișelește, numărând apoi trofeele, Sadoveanu era un vânător pe jumătate, mânat de noroc („întâmplarea e regizorul lui Dumnezeu”), contemplator al fragilității naturii („când nu se vor mai găsi dropii în bărăganurile sparte de tractoare și nu vor mai trăi în Europa noastră nici măcar vânători sportivi, cum eram eu, umilitul”), și atent la partenerii săi, să nu le supere orgoliul. Urmărirea unui țel nu vine cu izbândă decât prin întortochiatele evenimente ale vieții care duc la contactul cu oameni și peisaje, în timp și cu răbdare, și care toate se vor alinia la un moment dat – finalitate intuită din prima clipă –  individul înțelegând abia atunci, uneori după ani buni, că se află în fața unui moment de „creație”. Pregătirea anterioară îl va ajuta să nu piardă șansa care i se dă și să-i dea curs cu toată ființa, concomitent cu rememorarea rapidă și punerea laolaltă a tuturor evenimentelor pregătitoare, devenite acum cu sens, secvențe ale filmului vieții sale. Acesta este hazardul la Sadoveanu, noțiune de care amintește în romanul Ostrovul lupilor, la fel cum o făcuse în Uvar, cu precizarea că fiecare nou roman apropie cititorul de scriitor și de sine însuși. Cu lecturarea lui Sadoveanu simțurile se ascut și intuiția devine un partener prin gura personajele sale, ieșite din cultura populară românească.

„În asemenea divertisment eu nu mă aflu legat numai de împușcătură. După cum ai văzut, împușcătura mea e o ispravă mediocră. Pe mine mă încântă, pe lângă priveliștea nouă, și întâmplarea care iese cu totul din cele obișnuite. Mai ales în asemenea expediții, ca cea de azi, am putut pătrunde ceva din ceea ce se cheamă hazard. Acest hazard nu-i nici absurd, nici orb. După părerea mea, are o logică neînduplecată, însă cu totul ascunsă înțelegerii omenești. Tot ce-l determină nu e arbitrar decât din punctul nostru de vedere. Vreau să spun că întâlnirea mea și a vânatului acestuia splendid era pregătită dintr-un timp pe care ne e cu neputință să-l apreciem. Îți închipui, prin urmare, cu câtă plăcere am acceptat să ne mutăm în altă parte a pustiei; căci sunt incredințat că trebuia să ne mutăm și că dumneata mergi spre destinul ce-ți este pregătit. Vei săvârși o ispravă nemaipomenită și eu te voi aplauda.”

La un moment dat în roman, Sadoveanu scrie că „păstorii au rânduiala lor, cu ucenicie lungă.” Asemenea lor, cititorul cunoaște mai întâi cercul restrâns al apropiaților lui Mehmet Caimacam – protagonistul unui destin uman încrețit – gata să-i pună la încercare pe noii veniți, asta dacă au reușit să ajungă până la câșla din baltă unde își ținea oile, ideal după ce-au citit romanul. Mă încumet să refac traseul aici, fără căruță sau 4*4, printre ape și stufărișuri, urcând podișuri și coborând apoi spre zări pustii înspre mare, păstrând misterul cărții și respectul cuvenit al locului, oferind totuși câteva indicii „spre Porțile de aur ale Răsăritului” – un nume de traseu sadovenian din Dobrogea închipuit într-o minte elastică, prin potențialul educațional și turistic al unui plan național „Prin țara lui M. Sadoveanu”.

„Așezarea oierilor a început a se mișca mult înainte de ziuă, pe când noaptea se făcea albăstrie. Când am privit depărtările, am văzut aria mării suită deasupra liniei orizontului; pe ea plutea numai floarea moțată a luceafărului de ziuă. Acea priveliște cu totul misterioasă, însă, n-a durat decât puține clipe.”

Ostrovul lupilor există, iar Sadoveanu a mers adeseori acolo, la vânătoare de dropii sau la pescuit. Profira Sadoveanu menționează la sfârșitul volumului Operelor complete că după 1936, când s-a stabilit la București, scriitorul a participat la expedițiile arheologice ale profesorului Lambrino de la cetatea Histria.[i] După indicațiile din roman, Sadoveanu ar fi ajuns pentru prima oară la Ostrovul lupilor în 1915, revenind apoi în 1917 și 1918. Peisajul de stepă îi evoca „o tristețe a infinitului”. Cunoștea bine așezarea de păstori a lui Mehmet Caimacam și a lui babà Dănilă, folosită în perioada iernii, a doua lor stână fiind undeva „mai încoace de Ostrov, sub un deal și nu departe de un tău” (baltă). În timp, scriitorul își alcătuise un carnețel în care nota expresii, proverbe și zicale turcești, întrebuințate ulterior în romanul său, publicat abia în 1941.

Drumul pornește de la Constanța (Küstengè, tc.) de-alungul mării spre Istria (Caranasuf, tc.). Între lacurile Zmeica, Sinoe, canalul 2 și lacul Gorovița, la limita județelor Tulcea și Constanța, se află o fâșie de pământ numită Grindul lupilor. E un loc unic, clasificat în 1961 drept „zonă strict protejată”, iar din 1990 a fost integrată oficial în cadrul Rezervației Biosferei Delta Dunării, unde astăzi există un Centru de monitorizare ornitologică.

Caracterul excepțional al biodiversității în cadrul ecosistemului mai larg al Deltei Dunării face din Grindul lupilor un loc aproape inaccesibil turiștilor, și pe bună dreptate. Scopul imaginilor obținute de la Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării și publicate pe CristoiuBlog.ro cu acordul conducerii instituției, sunt menite să arate peisajul aproape ireal al unui loc devenit titlu de roman, pentru a conștientiza importanța protejării acestui site și a susține eforturile oamenilor de știință și ale personalului din zonă. Codul de conduită al vizitatorului Deltei Dunării, publicat cu acordul ARBDD, reamintește de un comportament dorit într-un asemenea cadru, din păcate de multe ori nerespectat.

În apropiere de Istria sunt și alte locuri mai ușor accesibile, amintite de Sadoveanu, precum balta Duingi (lacul Nuntași) și Grindul Chituc. La fel cum pomenește și de comuna Sarichioi, aflată pe malul lacului Razim, sau de mănăstirea Cocoș, din comuna Niculițel, jud. Tulcea. Pe 2 februarie se sărbătorește „Ziua Mondială a Zonelor Umede”, zi aleasă după data semnării convenției de la Ramsar din 1971 privind importanța asigurării unui habitat propice păsărilor acvatice. Tema de anul acesta este „Zonele umede și cunoașterea tradițională: celebrând patrimoniul cultural”. În contextul readucerii romanului Ostrovul lupilor în atenția cititorilor și ca dovadă că hazardul nu există, dat fiind momentul apariției acestui articol, precedat de o serie de factori și întâmplări care m-au făcut să iau contact cu profesioniști din cadrul ARBDD, am aflat despre zona umedă de la marginea orașului Tulcea, numită polderul Zaghen. Este vorba de o zonă afectată, redată naturii, devenind un exemplu perfect de reconstrucție ecologică într-un spațiu periurban. Pe lângă importanța reglării hidrologice și a adaptării la schimbările climatice, această zonă are și un potențial recreativ și educațional enorm, fiind în apropierea orașului, exemplul său putând fi urmat de altele pe tot cuprinsul țării. Observarea comportamentului păsărilor mai ales într-un loc ușor accesbil ar trebui să facă parte integrantă din dezvoltarea copiilor. Această activitate recreativă făcută sub îndrumarea unui personal calificat, în cadrul unor programe gândite în funcție de perioada calendaristică optimă desfășurării lor, pe termen lung le-ar putea stârni pasiunea pentru urmarea unei cariere științifice în viață. Indiferent de domeniul ales, le-ar da tuturor copiilor un echilibru moral și o percepție corectă asupra realității. I-ar ajuta să ia in calcul o multitudine de factori în orice decizie ar lua-o mai târziu. În timp, această practică ar dezvolta indivizi responsabili, legitimi să acționeze în folosul societății. Sadoveanu este un scriitor modern și un ecologist adevărat. Multe dintre pasajele cărții pot fi oricând citite în cadrul unor astfel de activități. În Elveția, copiii sunt expuși în mod regulat la zile de școală desfășurate în pădure (école en forêt), cu implicarea personalului forestier sau ale organizațiilor de mediu, în funcție de subiectul activităților de sensibilizare. Nu este vorba de o practică opțională, ci face parte integrantă din programa școlară, indiferent de vremea de afară.

Romanul „Ostrovul lupilor” (Cartea Românească, iunie 1941) a apărut inițial în fragmente  publicate în Carpații (nr. 2, 1941) și Revista Vânătorilor (nr. 8, 1941). Am aflat citindu-l pe Constantin Mitru că între anii 1940 și 1944, Sadoveanu era retras față de publicațiile epocii, iar Viața românească fusese interzisă.[ii]

El însuși devenise o „pasăre străină”, nu doar protagonistul romanului, Mehmet Caimacam, un turc în jur de cincizeci și cinci de ani din zona Istriei, econom de vite și fost ucenic de bijutier la Istanbul în tinerețe, acuzat pe nedrept de omorul unui morar, Marcu Iovan, cel care omorâse mai demult pe un alt turc, Ali Hoțul, faimos în zonă pentru jafuri și teroare.

Omorul a avut loc pe 19 septembrie 1900, iar judecata procesului de la Constanța și sentința au căzut cinci zile mai târziu. Un caz prea simplu pentru oameni ocupați să-și obțină posturi mai înalte la București. Rămâne un mister pentru mine cine era de fapt judecătorul Radu V., provenit dintr-o familie boierească, ajuns apoi ministru al justiției și înalt demnitar al statului. Poate cineva îl descoperă și îmi lasă un comentariu aici.

Mult mai interesantă mi s-a părut viziunea detectivistică a lui Sadoveanu cu privire la analizarea unui caz dificil și identificarea a trei faze în vederea eliminării erorii de apreciere, condiționată de o permanentă revenire la momentul „t” – cel al actului. În roman este vorba de o dublă crimă, evenimente legate între ele, ambii protagoniști întruchipând partea mai puțin plăcută a culturii populare românești, și anume un oportunism gata de a sacrifica orice valori, inclusiv cele de familie, în scopul unei înavuțiri rapide. Fără a dezvălui identitatea românilor implicați pentru care Mehmet Caimacam a săvârșit o pedeapsă nemeritată, mă voi referi doar la această structură a anchetei, sintetizând-o.

Faza întâi sau „prima versiune psihologică”, cum o numește Sadoveanu, nu e decât o îndepărtare a autorului crimei de la relatarea adevărului, și ține de crearea unei „imagini” la scurt timp după producerea faptei, în acord cu așteptările comunității, sensibilă la auzul unui act eroic asumat, ascunzând practic mobilul crimei și anume prădarea hoțului, iar apoi încasarea mizei pusă pe capul lui. Cea de-a doua fază îndepărtează și mai mult justa apreciere și ține de falsificarea realității faptelor în vederea construirii unei povești plauzibile de-acum în ochii autorităților. În cea de-a treia fază, cel omorât, deși detestat și temut de comunitate, intră în legenda locurilor.

În general, miturile sunt periculoase. În roman, este vorba de un mit negativ, însă menționez totuși că în cazul unui mit pozitiv, așteptările celor care se încred în el pot fi zdruncinate de-a dreptul, mitul pozitiv fiind cu mult mai periculos în caz de dezamăgire. Aceste structuri de suport încețoșează analiza obiectivă. Ali intrat în legendă va fi mult mai ușor de asociat cu unul din neam cu el, respectiv Mehmet, căruia i se va face o judecată simplistă, curmându-i astfel destinul. În paralel, în mod simbolic și susținând puterea mitului deja bine instalat, moara își va schimba numele, devenind „Moara lui Ali”, iar asasinul începe a prelua din sufletului celui omorât, „cufundat într-o îndârjire mai neguroasă decât înainte, ca și cum ceva din sufletul banditului ucis trecuse în el, sporindu-i firea cărpănoasă și bănuitoare.” Pe alocuri, citindu-l pe Sadoveanu este ca și cum ai vedea un episod din Colombo scris bine și cu iz românesc.

„- Baciule, viața curge și moara macină, până ce stă vântul.”

Actele de nedreptate nu vor lua sfârșit vreodată, dar ele poate vor deveni cu tâlc pentru cei care le trăiesc – „păsări străine” – orientându-le destinul și potrivindu-l altfel, cu un sens mai adânc decât reabilitarea, știut fiind faptul că „justiția are înaintea ei eternitatea”, după cum spunea Sadoveanu.

Mase & Bougy-Villars, 2 februarie 2026

[i] M. Sadoveanu, Opere 16, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959.

[ii] Ctin Mitru, Sadoveanu despre Sadoveanu, Ed. Minerva, București, 1977, vezi cap. Zâmbind-zâmbind.