Pe 4 noiembrie 2014, a doua zi după primul tur al prezidențialelor, scriam despre campania pe cît de penibilă, pe atît de inutilă, gen Hai la vot!

Scandalul Votului din străinătate, unul dintre cele mai grave pentru imaginea României (după cerșetori și hoți de buzunare, iată și jandarmii francezi veniți să rezolve o ciondăneală a moldovalahilor!), campania idioată dusă de talibanii Monicăi Macovei împotriva lui Traian Băsescu, scorul incredibil obținut de Victor Ponta au împins în plan secund cel mai neliniștitor adevăr al primului tur de scrutin:
Cea mai slabă participare la primul tur al prezidențialelor din perioada postdecembristă.

O trecere în revistă a prezenței la vot în anii scrutinului prezidențial se impune.
Avem astfel:

• 1990 – 86,19%.
• 1992 – 76,28%.
• 1996 – 76,01%.
• 2000 – 65,30%.
• 2004 – 58,50%.
• 2009 – 54,37%.
• 2014 – 53,10%.

Lesne de văzut că și la prezidențiale, alegeri vizînd mai mult omul decît partidul, statistica ne arată o cădere fatală, scrutin de scrutin, a prezenței la vot: de la 86,19% în 1990 la 53,10% în 2014.
De arătat mai întîi că această prezență halucinant de slabă s-a constituit într-o lovitură mortală dată campaniei care a dominat zilele premergătoare scrutinului:
Campania pe cît de penibilă, pe atît de inutilă, gen Hai la vot!

Fervoarea din această campanie mi-a amintit de atmosfera alegerilor de dinainte de 1989, definite, toate, prin isteria Hai la vot! Cu cine trebuie să votăm, n-avea importanță. Știam cu toții că era vorba de candidații partidului, deseori prost ascunși sub sintagma de Front.

După opinia mea, democrația a adus ca drept fundamental al individului cel de a nu merge la vot. A nu merge la vot e un drept, deoarece el poate da curs unei stări de spirit antipoliticianiste, care trebuie luată în seamă la un moment dat. Slaba prezență la vot trebuie să reprezinte pentru orice clasă politică semnalul că ceva nu-i în regulă și să ducă astfel la măsuri radicale de recîștigare a încrederii în sistemul pluripartidist. Dincolo de sloganul amintind de vremurile comuniste, campaniile regizate de unele televiziuni și site-uri, cele mai multe plătite de ONG-uri, cu vedete care apar în spațiul public pentru a ne îndemna să mergem la vot și nu la un club de fițe, sînt absolutamente inutile. Imboldul de a merge la vot nu izvorăște din campaniile de îmboldire, mai ales că ele se adresează consumatorilor de presă politică, și așa convinși că trebuie să meargă la urne, ci din conștiința că de votul respectivului depinde viața sa cotidiană. Cîtă vreme aceeași presă anti-PSD a strigat pînă în buza campaniei că politicienii români sînt corupți, că partidele sînt găști mafiote, e greu de presupus că românii vor mai ieși la vot.

Ca și-n anii anteriori, campania Hai la vot! n-a ținut de implicarea presei în civic, ci de implicarea în electoral. Cum, de regulă, la vot iese mai greu electoratul anti-PSD, campania Hai la vot! s-a definit prin îndemnul sugerat, cînd n-a fost zis de a dreptul, Hai la vot împotriva candidatului PSD! Această campanie a fost dublată de o alta, pe care am întîlnit-o în toate celelalte șase campanii sub o formă aproape identică.

E vorba de Sirenele lui Roiată pe eterna Pericolului întruchipat de victoria PSD gen Ciuma roșie se așează peste țară! Analiști deveniți chibiți electorali, ziare și televiziuni devenite gazete de perete electorale, s-au scremut de fiecare dată să avertizeze electoratul că statul acasă e în favoarea PSD, care PSD e un pericol mortal pentru țară, pentru democrație bla, bla.
Și de fiecare dată electoratul fidel PSD a ieșit la vot, în timp ce electoratul anti a rămas acasă.

Teoretic, erau toate motivele ca anul acesta prezența la vot să fie mult mai mare decît în 2009.
Iată cîteva dintre ele:

1) Ca și în 1996, ca și în 2004, prezența la vot a avut semnificația și a unei opțiuni în privința celor doi ani și ceva de guvernare PSD.
Electoratul anti-PSD ar fi trebuit să iasă la vot pentru a sancționa pomenile electorale ale Guvernului Ponta, făcute pe seama celor care refuză statutul de asistat social.
Electoratul PSD ar fi trebuit să iasă pentru a-și apăra pomenile.

2) Spre deosebire de 2009, faptul că președintele în exercițiu nu mai candida lăsa un spațiu larg de afirmare pentru mai mulți competitori. Se presupunea că în afara electoratului dat de mașinăriile de partid, ar fi ieșit la vot și electoratul altor candidați: Monica Macovei, Elena Udrea, Teodor Meleșcanu.

3) Propunerea unui candidat nou în persoana lui Klaus Iohannis trebuia să aducă la vot și electoratul din afara partidelor, mai ales că și Klaus Iohannis a părut un soi de candidat independent, cîtă vreme ACL n-a intrat în conștiința electoratului.

În ciuda acestor motive, prezența a fost sub cea din 2009, cea mai slabă din anii postdecembriști.
De ce?

1) Pe primul loc, indubitabil, se situează Fraudarea Campaniei de către DNA. Despre efectele cumplite pe care le va avea această campanie am scris și am vorbit. Precizez din nou ceea ce am ținut să precizez de fiecare dată:
Sînt un adept înrăit al luptei împotriva corupției.
Cu două condiții:
Ca această luptă să nu se limiteze la cătușe, pentru că anticorupția e mult mai amplă.
Ca activitatea DNA să nu fie instrument de jocuri politice.

Nu știu ce planuri au stat în spatele campaniei DNA în plină campanie.
Unii spun c-a fost vorba de favorizarea Monicăi Macovei.
Alții spun c-a fost vorba de favorizarea lui Victor Ponta.
Sigur e că incredibila implicare a DNA în campanie a provocat această slabă prezență:
A căpușat campania electorală, astfel încît doar Victor Ponta a strălucit.
A sporit scîrba românilor de întreaga clasă politică , și scîrbiții n-au mai ieșit la vot.
A mobilizat electoratul PSD care a luat campania drept o încercare de a li se lovi candidatul.

2) O altă cauză a reprezentat-o prestația lui Klaus Iohannis.
Strategia Prapurelui plimbat prin București, cum i-am zis eu strategiei de ținere în plan secund a candidatului, n-a prins la români, popor latin, care văd în alegeri și un fel de meci de box.
Campania pentru Președinție e văzută de români ca o confruntare pe maidan între două lelițe.

Mi se va spune că un Klaus Iohannis nu se va coborî niciodată la un nivel de maidan.
Foarte bine.
Dar atunci trebuia să lase pe altul să candideze.