„Pe atunci, la fel ca acum, puțini israelieni îi consideram oameni pe palestinieni”

Dînd o raită prin centrul orașului Sinaia, în căutarea unui dispozitiv HDMI (prilej de a afla că așa ceva nu există la Sinaia, cei întrebați uimindu-se de parcă m-aș fi interesat cum aș putea face rost de o navetă spațială, cursă dus-întors), intru și la Papetăria de lîngă Mega Image. Papetărie care vinde, pe lîngă creioane, pixuri, dosare cu șină în vederea obținerii unui act, și cărți.
Nu dintre cele mai rele.

Aici am găsit cărți mult mai interesante pentru mine decît la Librăria din Centru și ea frecventată de turiști, nu pentru cărți, ci pentru soldați de plumb reclamați de odrasle. Intrasem gîndindu-mă c-aș putea găsi aici vreun volum din Însemnările Reginei Maria, dintre cele pe care nu le am în varianta de hîrtie. Nu dau peste nici o carte de-a Reginei. Văd în schimb un volum de cuvîntări ale Prințului Duda. Venind spre Sinaia am auzit la Radio că Alteța Sa, Prințul Duda, a dat nu știu ce medalie nu știu cui, și i-am zis Doinei, așezată pe scaunul din dreapta, că și mie mi s-ar fi spus Alteță, dacă ea ar fi fost fiică de rege și nu de ziarist.
Cum mi-ar fi stat să mă aud chemat Alteță?!

Descopăr și cumpăr două cărți.
Prima carte: Martyn Rady, Habsburgii. Ambiția de a stăpîni lumea, editura Corint, 2023, variantă românească a cărții The Habsburgs: To Rule the World, editura Basik Book, 2020.

Pe Amazon.com, unde cartea se găsește la vînzare în Hardcover, Paperback și Audio, dar cu o copertă diferită de cea apărută la noi, dau de rînduri excesiv elogioase. Dintre ele, Corint a pus pe coperta interioară următoarele, citite de mine înainte de a mă decide dacă s-o cumpăr sau nu:

,,Martyn Rady relatează povestea celei mai mari dinastii a Europei, aflate la conducerea unui imperiu unde soarele nu apunea niciodată și care se întindea din Peru pînă în Filipine. Descriind un jucător-cheie în istoria lumii timp de aproape 1 000 de ani, Habsburgii reprezintă o cronică a politicii la nivel înalt, dar și a vieții de familie, abordînd teme precum religie, crimă, incest, nebunie, sinucidere şi asasinat.” (SIMON SEBAG MONTEFIORE, autorul cărții Romanovii);

,,Această sinteză cuprinzătoare oferă o imagine de ansamblu asupra a șapte secole de istorie europeană.” (Publishers Weekly)

„Rady este un scriitor lucid şi talentat… Este imposibil să ne imaginăm o istorie mai erudită și mai incisivă a acestei dinastii fascinante, vulnerabile şi, în cele din urmă, tragice.” (The Times)

Nu datorită acestor cîntări publicitare cumpăr eu cartea, nici măcar pentru că – aflu acum întîia oară – colecția Corint Istorie e coordonată de Ion M. Ioniță, colegul meu de la Historia, ci pentru că în materie de Habsburgi sînt un analfabet funcțional. Unul dintre motivele pentru care nu m-au pasionat Habsburgii e prejudecata neghioabă că e vorba de Austria de azi:

Mi-e tare greu să văd Viena de azi, unde merg ai noștri în city break, drept capitala unui imperiu de faima celui Otoman. Iau cartea și sub puterea obiceiului meu de a cumpăra și cărți de care n-am nevoie imediat, dar de care sînt convins că voi avea nevoie cîndva.

A doua carte aparține celor de care am nevoie acum.
Se intitulează Și apoi s-a dezlănțuit iadul. Două decenii în Orientul Mijlociu (1996-2016), de Richard Engel. E varianta românească a cărții And Then All Hell Broke Loose: Two Decades in the Middle East, Simon & Schuster, 2017. Din textul publicitar aflu că autorul e jurnalist american de război, corespondent al ABC News și NBC news. O cumpăr, pentru că e vorba de Orientul Apropiat. Prefața, semnată de jurnalistul în bocanci, Cătălin Domboș, ar trebui să mă oprească să dau banii. E un text scris parcă de un propagandist înrolat în aparatul de Operațiuni Psihologice al Armatei Israeliene. Prefața ne-ar îndemna să credem că și Richard Engel e angajat al Armatei Israeliene:

„A primit botezul focului în timpul celei de-a Doua Intifade a palestinienilor, cînd Hamas și alte grupări extremiste au trimis în Israel un val de atentatori sinucigași care s-au aruncat în aer în autobuze, la mall, în discotecă, în piața aflată peste drum de locuința lui Engel din Ierusalim.”

E clar, nu-i așa?
După propagandistul nostru, Intifada a fost o operațiune teroristă! Noroc că Richard Engel e un veritabil ziarist, închinat adevărului. Iată ce scrie el despre situația palestinienilor sub ocupație israeliană:

„Pe atunci, la fel ca acum, puțini israelieni îi considerau oameni pe palestinieni. În ciuda acordurilor de pace provizorii, israelienii au făcut tot posibilul pentru a face viața palestinienilor mizerabilă.

Străzile din zonele palestiniene controlate de israelieni erau pline cu gropi, iar gunoiul era strîns rar. Dacă trăiai în Ierusalimul de Est palestinian, aveai probleme să găsești un taxi care să te ducă în Ierusalimul de Vest. Dacă voiai televiziune prin cablu, angajaţii rețelei YES, o companie israeliană, nu veneau la tine la uşă. Pentru a plăti taxele, palestinienii din Ierusalimul de Est trebuiau să meargă în Ierusalimul de Vest. Ierusalimul de Vest, în schimb, era ca o capitală europeană, cu magazine la fiecare colț, cu străzi curate și sigure, aliniate cu restaurante ce serveau feluri de mîncare internaționale, cu vinuri fine și un espresso la final.

Fiindcă mă ocupam de palestinieni, treceam des prin punctul de control Qalandia, pe drumul de acasă spre Cisiordania, unde mergeam în Ramallah, Nablus și alte zone palestiniene din afara Ierusalimului. Aveam numere de Ierusalimul de Vest la mica mea mașină și acreditări de presă israeliene, aşa că, de obicei, îmi trebuiau între 10 și 30 de minute pentru a trece prin punctul de control. Erau acolo vreo șase soldați israelieni – băieți și fete, chiar tineri. Un şir de sute de palestinieni aştepta să treacă, iar acest lucru dura ore, timp în care stăteau pe marginea drumului în soarele fierbinte. Soldații israelieni de la punctul de control vorbeau doar cîteva cuvinte în arabă și, cînd dădeau peste oameni ale căror acte nu erau în perfectă regulă, erau neîngăduitori. Făceau semne agitate cu mîna, de parcă ar fi spus «Du-te de lîngă mine». Palestinienii trebuiau să se așeze din nou la capătul cozii şi să aștepte o oră sau două pentru a vorbi cu alt soldat. La început m-am întrebat cum puteau atît de puțini soldați să-i țină în frîu pe atît de mulți oameni, dar am înțeles într-un tîrziu că palestinienii realizau că represaliile ar fi fost rapide şi severe dacă ar fi întrecut măsura.”

Slavă Domnului că nu m-am luat după prefața lui Gomboș!