Lady X, cu care cinăm într-o seară, e mică de statură, subțire, nervoasă și insistentă ca un ciocan hidraulic. De sub părul tăiat breton, căzînd pe umeri în șuvițe lungi și moi, te fixează doi ochi de un albastru literar-artistic. Vorbește expresiv, ca în desenele din „Învățați engleza fără profesor”. Urmărind-o, ai în fața ochilor un paragraf din manual: „Vocala o e specific englezească. Pentru a o pronunța, se ține gîtul țeapăn, se înfige limba în cerul gurii, se desfac dinții ca pentru a pronunța un u românesc și se zice în realitatea un a de mînă”. Cînd vrea să fie categorică, interlocutoarea apasă pe cuvinte cu tot corpu-i plăpînd. Îndîrjirea din obraji ne avertizează că nu se va lăsa bătută pînă nu ne va spune totul. Cînd crede că-i vorba de ceva ștrengăresc, dă grațios din mînuțe. Ori de cîte ori unul din noi deschide gura, pentru a spune o prostie, lady devine brusc serioasă și se așază pe un ascultat dulce. Semn sigur c-a intrat în etapa receptării: mîna i se adună pumn sub bărbia gingașă!
Celălalt însoțitor e și mai simpatic. Numai în haină (în timp ce noi tremurăm de frig în balonzaide), tîrăște după el tot timpul o servietă uriașă, încuiată cu cheia, deși n-are în ea decît o coală de hîrtie albă. Felul lui de a fi ghid e foarte interesant. Vrem, de exemplu, să ajungem în cutare piață. Un altul ne-ar spune: vom merge în piața cutare, stați un pic aici, să văd ce stradă e. El însă nu ne zice nimic. O ia repejor înainte, cu servieta sa scorojită, încovoiat de frig, într-o poziție pe care noi, locuitori ai Europei de Est, o numim gheboșare de iarnă. Îl urmăm crezînd însă că, de fapt, nu voia decît să afle pe ce stradă sîntem. Absolvent de Oxford, înțelege destulde greu bancurile noastre. Îi spunem într-o seară, la un dineu, un banc cu Radio Everan. După ce se prăpădește de rîs, bătîndu-se cu lăbuțele peste genunchi și înroșindu-se pînă la aplopexie, interlocutorul ne întreabă serios pe ce lungime de undă emite Radio Erevan. E tare mîndru că-i englez și, în consecință, suferă ori de cît ori dă peste ceva în neregulă. În gara Oxford, de exemplu, îl ghicim că se chinuie sfîșietor pentru a ne anunța ceva, fără a avea însă curaj s-o facă. O clipă ne duce gîndul la cine știe ce catastrofă. Ca, de exemplu, faptul că trenul cu care trebuia să ne întoarcem la Londra a sărit în aer pe parcurs și din întreaga garnitură va trage la peron doar roata din spate a ultimului vagon. După îndelungi sforțări, ajutat și de privirile noastre binevoitoare, ne spune în șoaptă, pierit de rușine, că trenul are o întîrziere de două minute. Bineînțeles că nu-l iertăm. Îi zicem cu o cruzime sălbatică:
Păi, un neamț decît să anunțe așa ceva ar fi preferat să se împuște! La auzul acestei sentințe, mai să dea în plîns de ciudă. Ca să-l consolăm, îi spunem că-l iertăm, dar altădată să nu se mai întîmple, pentru că noi nu sîntem obișnuiți cu asemenea daraveli. În România trenurile nu numai că nu întîrzie, ba mai mult, vin înainte de secunda fixată uneori chiar și cu o oră. Chestia îl face tare fericit și, în consecință, ne mărturisește un adevăr pe care ne trudisem să i-l smulgem de vreo săptămînă, adică de cînd îl întîlnisem. Ne declară că nu-i logodit. Spune asta mort de rușine. Pentru un englez e mai ceva decît a trăda un secret de stat.
Un comentariu pentru articolul „Pe ce lungime de undă emite Radio Everan?”