Uneori călătoriile nu se termină o dată cu întoarcerea acasă. Locuri văzute capătă sens peste ani. Sunt acele călătorii studiate, la polul opus faţă de weekend-urile hrăpăreţe, numite şi city break, iluzia unei escapade dintr-un cotidian morocănos. Călătoriile sunt precedate de dorinţa de a vedea locuri la care ai visat, urmată de un itinerariu cu obiective prestabilite şi suficient timp alocat plimbărilor aiurea şi imersiunii în viaţa localnicilor, cu tot farmecul care derivă.
Profitând de procedurile simplificate de obţinere a vizei pentru Rusia datorită campionatului mondial de fotbal din 2018, mi-am împlinit visul de a vedea nopţile albe din Sankt Petersburg. N-o să insist, dar cu greu mă pot abţine să nu vă spun că mi-am asumat o misiune divină de a proteja tablourile de la Hermitage, intervenind ferm când o turistă americană se arunca practic asupra unuia cu flash-ul ei orbitor încercând să facă o poză inutilă. Ca alte multe milioane de vizitatori, şi eu am mâncat o îngheţată la GUM, faimosul magazin central sau shopping mall din Kitaï-Gorod, în centrul Moscovei. Într-o plimbare pe malul râului, am văzut spectacolul clienţilor de la terasa hotelului Ukraina, bodyguarzi de oligarhi în capul meu, buni de studiat într-un curs de antropologie. Luând metroul şi rămânând cu gura căscată la muzeul din fundul pământului, am ajuns în faţa curţii casei memoriale a lui Gorki, un loc pe care nu mi-l înscrisesem în program, dar am zis să mă bucur de această întâmplare. Nu am regretat. Eu cred că Maxim Gorki încă trăieşte, prea încărcată a fost experienţa vizitei. Noroc de amiaza-mare, căci în niciun caz nu m-aş aventura prin casa lui la ceas de seară.
N-aş fi vizitat oraşul Rostov-pe-Don, în sudul Rusiei, dacă acolo nu s-ar fi ţinut meciul dintre Elveţia şi Brazilia. Şi rău aş fi făcut. Nu doar am descoperit cel mai bun ceai rusesc într-o alimentară din centru, dar am avut parte de o primire oficială într-o instituţie de cultură locală. Câţi amatori de fotbal merg la bibliotecă în drumul lor spre stadion? Cum ne plimbam încercând să ne dezmorţim după un zbor unic, plin de suporteri brazilieni care au cântat non-stop, fiind mai mult în picioare decât aşezaţi, am remarcat o agitaţie în faţa unei clădiri. Preşedintele Confederaţiei Elveţiene era aşteptat la Biblioteca Publică de Stat Don. Curioşi, ne-am apropiat şi am intrat în vorbă cu directoarea, pregatită de oaspeţi. Şi noi veneam din Elveţia, e drept nu de la Berna. Inutil să vă spun că oficialităţile nu au mai venit, dar noi şi alţi câţiva turişti curioşi ne-am ales cu un tur ghidat personalizat, de rang înalt. Am apreciat lărgimea spaţiilor de studiu şi fondul de carte rară, expus în vitrine. Clădirea era nouă, pe mai multe nivele, o încântare pentru cititori. Acest obiectiv turistic improbable şi-a căpătat sensul abia acum, de când mă preocupă destinul familiei domnitorului Dimitrie Cantemir. Astfel am aflat că în toamna anului trecut, Biblioteca Publică de Stat Don din Rostov a organizat expoziţia Străin în patria sa: 315 ani de la naşterea poetului şi diplomatului rus Antioh Cantemir. S-au prezentat lucrările sale, inclusiv traducerile, dar şi lucrarea tatălui său, Dimitrie Cantemir (1663-1723), Sistemul religiei mahomedane. Despre Antioh Cantemir (1708-1744) ştiu toţi elevii de şcoală secundară din Rusia, diplomat si consilier privat, el trecând drept o figură a iluminismului timpuriu prin poemele satirice, traducerile şi lucrările filosofice. Spiritul satiric se vede şi din fabula sa, Cămila şi Vulpea, redată la sfârşitul articolului.
De numele Cantemir sunt legată în mod firesc, mergând după flori în piaţa Dimitrov sau trecând prin cartierul Cantemir, dar mai ales prin casa părinţilor, aflată la doar câteva străzi distanţă de Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, locul unde se află mormântul lui Dimitrie Cantemir alături de cel a lui Alexandru Ioan Cuza. Deşi din părinţi neştiutori de carte, Dimitrie Cantemir, educat la Iaşi şi la Constantinopol, avea o viziune amplă asupra vieţii, fiind preocupat de multe domenii: limbi străine, istorie, arhitectură, filosofie, matematică şi muzică. Era un înţelept pe care ţi l-ai fi dorit în preajmă. În plan filosofic, punea accentul pe menţinerea spiritului treaz, a unei curiozităţi permanente pentru împlinirea vieţii. « Omul nu trăieşte atâta timp cât vieţuieşte, deoarece jumătate din viaţa lui o petrece în somn, iar somnul e asemenea morţei », scria A.D. Xenopol rezumând lucrarea lui Cantemir, Divanul, adecă judecata înţăleptului cu lumea sau a sufletului cu trupul. Atracţia lui Petru cel Mare faţă de domnitorul Moldovei stă în descoperirea unui avantaj competitiv bun pentru mai târziu (sprijinul adus în expediţia din Persia), ca un bonus faţă de planul iniţial, şi anume crearea unei flote ruseşti în Marea Neagră, ambalat sub « masca făţarnică a eliberării creştinilor de sub jugul mahomedan » (A. D. Xenopol, Istoria Românilor, Buc., 2018). La rândul său, Cantemir, prin studierea istoriei imperiului otoman, prevedea decăderea acestuia şi se orientă către un protectorat rus pentru a-şi asigura lui şi familiei continuitatea la tronul Moldovei.
Bătălia de la Stănileşti (1711), deşi nu e scopul acestui articol, merită menţionată prin ideea unui cumul de factori care a dus la înfrângerea ruşilor, determinând soarta domnitorului Cantemir în Rusia. Am înţeles jocul de pe teren datorită lui Robert K. Massie (Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui, ed. ALL, 2015), cu descrierea mişcărilor când pe un mal al Prutului, când pe celălalt, însoţită de o hartă, din care sintetizez interesele actorilor implicaţi şi portretele lor, aşa cum le-am perceput. Primul dintre factori e dimensiunea timpului, armata rusă ajungând cu întârziere, în stare de stres şi obligată să acţioneze fără a se gândi prea mult, cu o pauză la Iaşi, menţionată în toate cărţile, aşa de impresionat a fost ţarul de primirea făcută. Vinul de Cotnari, deşi mă feresc de clişee, sigur a făcut parte din arsenalul de produse locale prezentate ţarului. Bunicii mei din comuna Cotnari ar fi fost mândri să-l citească pe Cantemir, iar pentru ceilalţi rămâne pasiunea unui conducător pentru valorificarea bogăţiilor ţării.
« Viile cele de frunte, ce sunt o bucată bună de loc între Cotnari şi Dunăre, întrec pe toate celelalte bunătăţi ale ţărei ; căci ele atâta sunt de bogate, incât numai un pogon dă câte patru şi cinci sute de vedre de vin. Şi vinul cel mai bun se face la Cotnar, un târg în ţinutul Hârlăului ; iar afară din ţară nu este cunoscut, căci dacă îl scot din ţară şi-l duc pe apă sau pe uscat şi nu au vasele purtare bună de grijă, apoi îşi pierde puterea sa. Iar eu fără de aceea îndrăznesc a-l socoti a fi cel mai bun decât toate celelalte vinaţuri ale Europei, încă şi însuşi decât cel de la Tocaia ; […] şi floarea lui este osebită de a altor vinaţuri, căci este verde şi de ce se învecheşte de ce se mai înverzeşte. » (D. Cantemir, citat apărut în Publicistica lui Sadoveanu)
Un al doilea factor cu privire la bătălia de la Stănileşti e însuşi Cantemir, un aliat serios, însă fiind întors de curând de la Constantinopol după un « sejur » de douăzeci şi doi de ani, îi prezentase ţarului o viziune mult prea optimistă asupra resurselor sale, el găsind o Moldovă săracă, fără proviziile necesare armatei. Orbiţi de stresul organizării pe teren, ruşii refuză, fără să se gândească prea mult, analiza unei posibile păci, propusă de inamic – al treilea factor. Şi acum vine partea interesantă. Cantemir a jucat dublu ca orice diplomat iscusit, dar Constantin Brâncoveanu, greu de egalat la şiretenie, e figura politicianului căruia nu-i poţi face încredere în ruptul capului. În zadar a aşteptat Petru cel Mare oastea şi proviziile de la domnitorul Munteniei promise ba chiar şi plătite, acesta trecând repede în tabara inamicului, de îndată ce apăruseră suspiciuni de trădare. Lovitura finală şi ultimul factor e un personaj omniprezent în acele timpuri, rănit în orgoliu la Poltava, dezorientat după atacul asupra Poloniei, cu un rest de oaste înfometată, căutând protecţia turcilor, îi sprijină pe aceştia cu ultimele forţe, asigurându-le victoria. E regele Suedei, Carol al XII-lea sau bâzâiala unei muşte de care încerci să scapi în somn, fără succes.
Scrisorile lui Dimitrie Cantemir către Petru cel Mare, secretarul Macarov sau contele Golovchin, apropiaţii săi, îmi sunt cunoscute ca stil. Cred că nu e ţară mai procedurală ca Elveţia, unde şi ultimul cetăţean scrie scrisori, uneori denunţuri anonime despre vreun vecin pe care în văzul public îl adoră, sau cereri de reducere a impozitelor excesive. Le-am citit din curiozitate şi vă prezint aici structura lor, folosindu-mă de două exemple. Scrisorile încep clasic prin măgulirea destinatarului, urmată de expunerea problemei (colectarea dărilor de pe moşii; dorinţa de a însoţi ţarul într-o deplasare în străinătate); apoi efectele negative imediate în plan personal (ţărani ruinaţi ; « doresc din toată inima să mă îndulcesc în necazurile mele, văzându-l pe prea milostivul stăpân al meu »). Urmeaza o concesie care de fapt e o măgulire deghizată (« sunt gata să plătesc toate dările statului potrivit deciziei Maiestăţii Sale imperiale, dar Excelenţa Sa domnul guvernator al Chievului acum cere şi toate dările din trecut » ; sau « am ceva de propus Maiestăţii Voastre ce se impune de vremurile de astăzi »), declanşând astfel mecanismul de acceptare a soluţionării problemei în mintea autorităţii, după placul lui Cantemir. Fireşte, sfârşitul e din nou o măgulire şi o plecăciune. O mică lecţie de diplomaţie din scrisorile lui Cantemir (anexe Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Buc., 1925).
Despre Mănăstirea grecească Nikolsky (Nicolas le Vieux) am încercat să aflu mai multe din dorinţa de a vedea ce s-a mai păstrat din cripta familiei Cantemir. Acesta ridicase o nouă biserică în cadrul mănăstirii, îşi înmormântase prima soţie, Casandra, căreia îi va urma întreaga familie. Cu uimire, mi-am dat seama că era în plin centrul Moscovei, pe strada Nikolskaya, aceeaşi stradă unde se află astăzi magazinul GUM, la doar 200m distanţă. Trecusem pe acolo fără să ştiu să mă opresc în dreptul plăcii memoriale sau să mă uit la turnul clopotului, rămas intact. Mănăstirea a fost închisă în 1918 şi apoi distrusă în 1935, dar câteva pietre funerare găsite au fost transferate la cimitirul Mănăstirii Donskoï, un cimitir muzeu astăzi – ultima oară când a avut loc o înmormântare, à titre exceptionnel, fiind cea a lui Alexandr Soljeniţîn în 2008. Mănăstirea Nikolsky a dat nu doar numele străzii din faimosul Kitaï-Gorod dar şi numele a două dintre turnurile Kremlinului (turnurile Sf. Nicolae). După 1935 acolo a fost clădirea Comisariatului Poporului pentru industrie Grea a URSS. Racla domnitorului Moldovei a fost adusă cu vaporul Principesa Maria la Constanţa in iunie 1935, iar apoi « osemintele fură bagate în firida din dreapta altarului bisericii Trei Ierarh » (L. Borş, Maria Cantemir, 1939). Rămâne un mister pentru mine, însă după un articol, românii ar fi refuzat să ia şi racla lui Antioh Cantemir, iar mormântul său a dispărut o dată cu demolarea clădirii. Totuşi, deşi multe dintre pietrele funerare expuse la Donskoï sunt de nedescifrat, prefer să-mi spun că printre ele se află şi câteva ale familiei Cantemir.
Bougy-Villars, 7 Oct. 2024
Surse:
Expoziţia Străin în patria sa: 315 ani de la naşterea poetului şi diplomatului rus Antioh Cantemir, 15 sept. 2023 – 1 oct. 2023, Biblioteca Publică de Stat Don, Rostov-pe-Don
Catedrala din Moscova a Mănăstirii Greceşti Sf. Nicolae
https://www.stnicholascenter.org/gazetteer/4793
https://um.mos.ru/houses/nikolskiy_monastyr_5852/
Fabula Cămila şi Vulpea, de Antioh Cantemir trad. Alecu Donici
Cămila mult geloasă văzând un țap odată
Cu coarnele cum bate de câini înconjurat,
A început în sine a blestema pre soartă
Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos și mare să fie fără coarne,
Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lățesc,
Ca dușmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Geloșii felurite de pricini născocesc
Când vor să tot cârtească). Așa se tânguiește
Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlnește,
Împărtășire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amăruntul își spune scârba toată.
— Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă.
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizunii să șeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
Găsește acea bortă sub niște frasini vechi,
Și capul își afundă îndată-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârșit scăpând.
Acasă se întoarce urechile lăsând.
O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Ființa de cămilă spre laudă v-am dat.
Cunoașteți că acela ce fala tot gonește
Cu râsul și ocara ades se pomenește.
Lasă un răspuns