Pentru a-i cunoaște pe politicienii de azi trebuie să-i citim pe marii scriitori interbelici

Am făcut ce-am făcut şi m-am trezit citind cu toată seriozitatea romanul lui Cezar Petrescu 1907, tipărit în trei volume (1937, 1938, 1943) la Editura Cugetarea.
Din cîte aş vrea să citesc numai acest roman al lui Cezar Petrescu îmi mai lipsea!

Cum de m-am apucat de el?
Foarte simplu.
Pentru Istoria literaturii proletcultiste aveam nevoie de cîteva pagini dedicate Revizuirii de către marii scriitori interbelici a operelor anterioare din perspectiva realismului socialist.
În 1957, Cezar Petrescu îşi retipăreşte la ESPLA romanul publicat înainte de război.
Momentul e favorabil. Pe de o parte, alte romane interbelice (Răscoala lui Liviu Rebreanu, de exemplu) sînt reintroduse în circuitul activ al literaturii, graţie mutaţiilor produse în politic de începutul destalinizării, pe de alta, 1957 e anul în care se comemorează Răscoala de la 1907.

Romanul lui Cezar Petrescu are ghinion:
Autorul trăieşte.
Asta înseamnă că romanul poate fi revizuit ici-colo de autor înainte de a ajunge în librării.

Deşi li se republică şi lor cărţi interbelice, Mihail Sadoveanu şi Camil Petrescu nu procedează la revizuirea cerută de trecerea de la realismul critic la realismul socialist.
Cezar Petrescu, înzestrat cu o disponibilitate de a publica tipică mai degrabă unui gazetar decît unui scriitor, o face.
Şi astfel, 1907 al lui Cezar Petrescu, republicat în variantă actualizată, îmi dă posibilitatea de a radiografia mecanismele revizuirii în cazul marilor scriitori interbelici.

Operaţiunea îmi cerea confruntarea pagină cu pagini a variantei realist-critice cu varianta realist-socialistă.
După cîteva minute de exercițiu, m-am pomenit citind cu toată convingerea cele trei volume ale romanului 1907 în varianta interbelică.

Şi-au spus cuvîntul două cauze:

• 1) Lectura-viciu, nărav din copilărie şi de care nu mă pot dezbara nici acum, cînd viaţa mă obligă la lecturi exclusiv interesate.
• 2) Preponderent gazetăresc, romanul lui Cezar Petrescu îmi oferă o imagine aţîţătoare a României din anii 1906-1907, cu deosebire în planul politicii şi al lumii înalte.

Un document solid în acest sens mi s-au părut paginile despre debutul sesiunii parlamentare 1906-1907. Istoria ne convinge că la guvernare se află Partidul Conservator, prin premierul Gr. C. Cantacuzino. Formaţiune a marilor proprietari de pămînturi, PC, se confruntă de cîtva timp cu dizidenţa creată de Take Ionescu. De altfel, în ianuarie 1908 grupul dizident se va transforma în Partidul Conservator-Democrat.

Însoţindu-l pe secretarul independent Iordache Cumpătă, binecuvîntat cu permisul de latifundiar de treabă, Cezar Petrescu foloseşte prilejul primei zile a sesiunii pentru a surprinde o realitate tipică momentului respectiv:
Trecerea de la un partid la altul:

„Iar desbinările takiştilor şi cantacuziniştilor din guvern, cu lupta dintre beizadele şi oamenii proaspeţi ai vremii, răspundeau în astfel de neastîmpăr: o asmuţire nemaipomenită de ambiţii, de uneltiri, de tîrgueli şi de fantastice svonuri. Mai trecea un stîlp al vechilor conservatori, la Tăkiţă gură de aur, cum îl numeau gazetele pe ministrul finanţelor şi al excedentelor, îngreuind astfel balanţa de partea celor care primeneau ţara, ca vechilii şi ardendaşii misitului Mendăl. Mai capitula alt suflet şovăelnic, boier scăpătat, cu datorii şi familie grea. Se mai punea la cale trecerea unei organizaţii judeţene, cu steagul închinat.“

Deşi scris în 1937, romanul lui Cezar Petrescu exprimă opţiunea autorului pentru marii latifundiari, bociţi ca victime ale arendaşilor evrei, cînd, în realitate, ei erau victimele propriei iresponsabilităţi. În loc să se ocupe de moşii, prefereau să le arendeze pentru a putea prăpădi banii la Nisa sau Monte Carlo.

Saltul peste noapte de la o convingere la alta, de regulă net opusă primei, dă naştere unei alte realităţi:
Suspiciunea din propriile rînduri.
Un lider conservator mai modern – Jack Midoveanu – îşi permite la un moment dat să-l laude pe P.P. Carp, un alt dizdent. Unul dintre cei din jur, Laurenţiu Saranda, tresare imediat:

„— Înclini spre dînsul? întrebă Laurenţiu Saranda, bănuitor, ca după moravurile unui tip cînd trecerile dintr’o tabără în alta se săvîrşeau prin surpriză, peste noapte. Răspunde, traditorrre! Traditorrre!…“.

Pentru restabilirea ordinii zguduite de Răscoală, Suveranul aduce la Putere Partidul Naţional-Liberal, aflat pînă atunci în Opoziţie. Cezar Petrescu notează cu sarcasm influenţa acestor schimbări asupra atmosferei din Bucureşti. Pînă atunci dominată de veştile despre Răscoală, atmosfera de acum stă sub semnul agitaţiei politicianiste:

„O întoarcere pe pămînt a adus doar demisia guvernului şi lista celui nou. Nu din pricina vreunei mai adînci reculegeri. Ci din datina veche a tîrgului în care bucuria cea mai cu nesaţ aşteptată de norod, a rămas tot schimbarea domnilor.

Îndată zvonurile peripeţiilor tragice de la sate s-au răcit, au trecut pe al doilea plan, încălecate de alte mai actuale şi senzaţionale probleme: numirea de secretari generali, inspectori, prefecţi, toată primeneala de demnitari mai mari şi mai mici, fără de care o schimbare de guvern nu şi-ar fi avut nici rost, nici haz“.

Acţiunea romanului se petrece în iarna lui 1906, primăvara lui 1907.
Cu un secol şi ceva în urmă, scena politică a României mici se definea prin:

• – Prăbuşirea partidelor în urma dizidenţelor interne.
• – Trecerea peste noapte de la un partid la altul, alintată de beneficiarii gestului ca revelaţia doctrinară şi denunţată de adversari ca trădare.
• – Schimbarea întregii administraţii ca efect fatal al schimbării guvernului.

În postdecembrism, viaţa politică internă cunoaşte aceleaşi realităţi.
Ori de cîte ori vine vorba de năravurile politicianismului moldo-valah, persoanele cu Bac-ul luat din prima fac trimitere la I.L. Caragiale.

Slăbiciunile politichiei româneşti au fost sesizate însă de toţi marii scriitori români.
Pentru a cunoaşte în profunzime viaţa politică de azi trebuie neapărat să-i recitim pe clasicii literaturii noastre.