Pentru că eram foarte sărac, Niculae Stoian, șeful Vieții studențești, mi-a cumpărat un costum

Marius Tupan, un fost coleg de-al dumneavoastră de redacţie, mi-a spus că Niculae Stoian v-a adus într-un mod original la Bucureşti. Pur şi simplu v-a cumpărat un costum, îndatorîndu-vă.
Da, m-a ajutat să-mi cumpăr un costum, că eram foarte sărac. Dar că datorită costumului aş fi venit – nu. O fi fost şi acesta un motiv… La revistă am venit prin 1972. În 1973 s-a hotărît întinerirea conducerii redacţiilor „Viaţa studenţească“ şi „Amfiteatru“. Acestea erau unite deja. Aveam 26 de ani şi devenisem redactor-şef adjunct. Şef era Nicolae Fruntelată. După asta, el a preluat „Scînteia tineretului“ şi în locul lui a venit Stelian Moţiu, care fusese „paraşutat“ de la UTC. Schimbarea a fost un mare noroc pentru mine. Moţiu mi-a dat mînă liberă şi, practic, eu făceam gazeta săptămînă de săptămînă. La un moment dat mi s-a propus să mă duc la „Scînteia tineretului“ şi mult timp m-am opus. E o calomnie, o invenţie că eu aş fi dorit aceasta. Lucram atunci la „Istoria literaturii proletcultiste“, publicasem deja fragmente. Pînă la urmă, într-o zi, m-au înghesuit, m-au chemat la UTC şi mi-au spus că trebuie neapărat să mă duc. Nu m-am lăsat uşor înduplecat, motivînd că vreau să scriu cărţi. Ei mi-au zis, uite la Fruntelată, este şi redactor-şef la cotidian şi scrie şi cărţi. N-am avut putere să spun că acesta scrie prost. Din jenă, poate, am acceptat. Dar cum am ajuns acolo am şi înfiinţat o pagină culturală foarte îndrăzneaţă.

Întîmplător aţi avut întotdeauna funcţia de adjunct, adică cel care conducea din umbră?
Nu întîmplător. Peste tot am fost adjunct. Tactica lui Ceauşescu din ultimii ani era aceea de a pune şefi activişti, oameni siguri şi serioşi. Adjunctul nu mai depindea de cercurile înalte. Activiştii nu putea, totuşi, să facă gazete. Şi aveau ca adjuncţi gazetari buni. Sistemul te mirosea că nu eşti de-al lui. În mine n-avea încredere. Deşi devenisem faimos cu „Secvenţa“, fiind considerat unul din cei mai buni profesionişti. Sigur, nu era gloria de acuma… Deşi făceam „Suplimentul literar-artistic“, care a fost o surpriză pentru presă, nu mi s-a propus niciodată să mă duc la „Scînteia“. Acolo erau activiştii. Ei mă miroseau: umblam cu părul mare, iar cînd le era lumea mai dragă, puteam să le trîntesc cîte o chestie ironică. Nu mă puteam stăpîni. Ca şi Stendhal, cînd aveam o glumă pe limbă, un spirit, îi dădeam drumul, chiar dacă rănea. Şi ei, care erau înţelepţi, spuneau că sînt bun, dar, ca şef, cine ştie ce nebunii aş mai putea face. Iată, şi asta arată de ce s-a prăbuşit sistemul. Te socotea după tot felul de norme din acestea tîmpite, dacă porţi părul mare, dacă-ţi plac femeile, dacă vorbeşti îndrăzneţ în public…

Vă bătea gîndul la vreo şefie înaltă?
La început, poate mi-aş fi dorit să fiu redactor-şef. Dar fără politică – nu la UTC sau la partid. N-aş fi suportat, în primul rînd să port cravată, să umblu toată ziua în costum. Mi-ar fi plăcut să fiu redactor-şef, totuşi, să conduc o gazetă, să mă imprim şi eu, chiar aşa, în limitele puterii comuniste. Dar, după 1980, mi-am dat seama că nu are nici un rost şi am început să mă retrag, să scriu proză pe rupte.

(Din cartea – interviu ”Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan”,semnată de Constantin Iftime la editura Contraria)

Pagini: 1 2