Pentru mine Breaza a fost, este și va rămâne o închisoare de maxima siguranță din care am reușit să scap la 18 ani (partea III)

În curtea casei noastre mai era casa surorii bunicii mele și casa unui alt frate al lor care devenise, cum v-am spus, medic chirurg endocrinolog și fugise la Paris. Atunci comuniștii i-au confiscat casa din București și cea de la Breaza cu trei camere din curtea părintească și au instalat în ambele, două familii de securiști. La București, în casa de la Obor, un securist mai nenorocit și unul mai blând la Breaza. Familia securistului cu față umană de la Breaza a fugit cu puțin timp înainte de revoluție la Ploiești, iar familia mea a ocupat casa datorită gradului de rudenie. Întâmplarea face că fratele bunicii sunase în țară având telefonul ascultat bineînțeles și îi spusese surorii sale că e normal să ne mutăm fiind casa familiei, iar el având un respect mare pentru sora lui care l-a crescut, această locuință să rămână nepotului său cu doi copii. Numai că s-a întâmplat alt dezastru. Primarul de atunci al localității, pe numele său Mucea, a găsit fiind în comunism portița prin care să spună că acea casă nu este a familiei noastre și ca urmare trebuie să fim evacuați. Mare jucător de poker și curvar, împreună cu toți analfabeții ce conduceau orașul de la polițiști, până la funcționari și-au pus planul în aplicare. Au decis ca într-o dimineață împreună cu securitatea orașului să ne evacueze din casă. Casa a fost ocupată de primar care venea în vizite dese nocturne la partidele de poker și la cuibul de curve pe care îl instalase acolo, având bineînțeles pături și cearceafuri în geam ca să nu se vadă nimic. Șocul intrării securității și miliției în casă, dimineața când dormeam, s-a tradus la mine prin pierderea părului pe tot corpul. Boala se numește peladă universală și corpul a reacționat așa la acest șoc emoțional puternic. Momentul a fost înfiorător, să vezi o curte plină de organe represive. Mi-am dat seama târziu rememorând că de fapt luasem contact direct cu ce însemna dictatura aceea șocantă. Se comportau ca în anii 50’, noi fiind cu câteva luni până la căderea regimului. Însă cu toate că existau acolo toți reprezentații puterii comuniste în teritoriu, arhitectul primăriei care era și prieten de familie cu noi a refuzat să intre în curte și să ia parte la nenorocire. Cât curaj, mai ales într-un oraș mic și câtă demnitate. Mulțumesc peste ani pentru asta lui Florin Dorobanțu! Degeaba, părinții au facut demersuri pentru a reobține casa. Nu se putea rezolva în comunism absolut nimic. În ziua în care mi-am văzut familia aruncată afară și toți trăgeau de ai mei am mers la geamul bunicii și am luat un chibrit. M-am dus în fața casei unde nu era intrarea principală și am vrut să dau foc dacă vă puteți imagina, acolo unde intră țeava de gaz în contor. Ce a urmat este incredibil. Am consumat toată cutia și nu a explodat nimic. Gândindu-mă astăzi, e clar că Dumnezeu mă iubea. Însă pe lângă această traumă pățită, copilul Paul a fost supus în continuare la persecuții și mai grave, dar greu de imaginat, din partea monstrului întruchipat în învățătoare. Sunt ferm convins, chiar dacă nu am probe, că fiind orașul mic și cazul cunoscut, că Securitatea și primarul orașului au făcut demersuri pe lângă aceasta nevertebrată ca să pună presiune psihică asupra unui copil nevinovat arătând cât sunt ei de puternici. Cu toate că tatăl meu nu crede, sunt ferm convins că a fost picat la medicină tot de niște nemernici care i-au văzut dosarul cu tatăl deținut politic. Nu face nimic că a avut ca asistent de igienă o carieră frumoasă și el și mama mea. Dacă mă întâlneam pe stradă cu învățătoarea și eram cu mama de mână, iar eu salutam respectuos și spuneam sarutmâna, mă mângâia pe cap și îi spunea mamei ce copil minunat are și cât este de bun. A doua zi monstrul mă bătea și umilea în fața tuturor. Au fost patru ani care pentru mine au fost o eternitate. Când am citit prima dată Contele de Monte Cristo, am plâns de fericire și m-am îndrăgostit de Dantes. El câștigase lupta și era eroul meu. Mă regăseam în temnița aceea nenorocită și în acel chin inimaginabil. Un copil de 9-10 ani este neputincios în fața unui om diabolic. Primarul respectiv a fost detașat până în revoluție undeva la granița județului Prahova cu Buzău și acolo la revoluție sătenii l-au pus să mănânce pământ. M-am simțit foarte bine si trebuie să mărturisesc asta.

Noi după revoluția transformată în lovitură de stat militară am obținut dreptate și am recăpătat casa aceea, dar cu ce preț? În anii când făceam sport la un văr al tatălui meu mă gândeam deseori când fumam pe ascuns, la Dantes. Am fost de sute de ori aproape de a mă răzbuna fizic și de fiecare dată reciteam momentul când Dantes l-a vazut pe Faria prima data „Doamne care m-ai chemat iarăşi la viaţă, Doamne, fie-ţi milă de mine şi nu mă lăsa să mor în deznădejde”. Am zis că dacă am scăpat de această închisoare și am fost chemat la viață din nou de ce să fac acest păcat? Nici puterea de iertare nu am avut-o și nu o am poate nici astăzi. Însă povara este groaznică pentru ca eu car ura aceasta cu mine de 30 de ani . Ceea ce este însă cu adevărat groaznic este că lovitura de stat din 1989 nu a pus capăt chinului psihic îndurat. Trăind într-o comunitate mică, ura creată în jurul meu s-a prelungit și în primii ani după decembrie roșu. Copiii râdeau fără vină de mine că nu aveam păr pentru că așa erau educați . Ba aveam și uneori parte și de râsete din cauza unui tratament prin care ți se introducea un ac lung de siringă între piele și craniu simțind cum se desprinde pielea ca în filmele cu indieni la tăierea scalpului. Și se formau niște gâlme care atrăgeau hohote de râs pentru că nu puteai vara să mergi cu căciulă, iar vara cu șapcă ți se irita pielea plină de înțepături ca de albină. Apoi bătăile care nu se mai opreau pe stradă, în piață, în parcuri și pe unde eram prins dintr-o demență colectivă crezând că am o boală contagioasă. Frustrări acumulate pentru că foarte puțini se jucau sau socializau cu mine. Sigur că am avut acestă șansă oferita de Dumnezeu să nu înnebunesc și aliatul familia. Dar pe lângă ei au fost câțiva amici din micul cartier de lângă casă cu care jucam fotbal și țineau la mine pentru că îmi știau problema și cărora le mulțumesc enorm din toată inima. Mai era acolo o fetiță cu doua codițe plină de viață pe care noi o alintam Nadia pentru că alinia toți copiii să ne jucăm de-a jocurile olimpice, pe numele său Raluca, căreia îi rămân îndatorat. Și toată această copilărie furată după 6 ani până aproape de majorat a fost salvată și grație unei rude dragi pe care îl simt ca un frate, Mihai Georgescu, care a reușit să ofere mii de guri de oxigen unui înecat ca mine. Scăldatul în râul Prahova, plimbarea pe dealurile ce strâng localitatea ca într-o menghină, consumarea tonelor de fructe și tăvălitul prin iarba înaltă proaspătă au fost adevărate pansamente. Vacanțele în care Mihai și verii mei Raluca și Florin veneau la Breaza erau pentru mine ca o vizită la vorbitor. Verii mei mi-au dat fără să știe și o armă cu care am învățat să lupt și anume, muzica rock care te face să simți totul intens, să uiți și să înveți să te răzvrătești. Ca să nu mai spun de dățile în care mă luau în adolescență la concertele rock din Bucureștiul meu drag. Aceste pansamente au fost și miile de seri în care bunica mea sau sora ei îmi cântau la pian. Am râs, am plâns la fiecare melodie, depinde ce stare îmi transmitea fiecare. Pianul este pentru mine un alt instrument cu care am reușit să lupt. Cred că muzica cântată de cele două era de fapt o terapie, un medicament. Din categoria gurilor de oxigen erau bineînțeles și micile vacanțe petrecute la țară la bunicii de la Buzău. Imaginea idilică a nepotului răsfățat care primește de toate și este salvat pentru câteva săptămâni din ghearele monstrului. Acolo mă plimbam fără să știe nimeni singur pe rândurile de vie cu o sabie din lemn în mână lovind vârfurile frunzelor de vie. Luptam cu trecutul și cu prezentul meu. Deseori lăsam încălțămintea și mergeam desculț. Era un contact direct cu pământul greu de explicat ca senzație pentru cineva. Iar orele petrecute în cireși, piersicii vecinilor și mâncând struguri erau fantastici.

(Va urma)