Astăzi, de la ora 17.00, ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, un nou dialog cu H. D. Hartmann despre alegerile prezidențiale din S.U.A.

Tot astăzi, după conferința de la ora 18.00, a președintelui Iohannis, Ion Cristoiu va comenta ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, declarațiile acestuia

Pentru mine Breaza a fost, este și va rămâne o închisoare de maxima siguranță din care am reușit să scap la 18 ani (ultima parte)

A venit și adolescența și lucrurile s-au mai schimbat pentru că făceam sport și eram bine dezvoltat și nu prea mai încasam acele bătăi pentru vina că nu aveam par și chiar din râsete începuseră să o lase mai moale. Însă adulții, acum îmi vine să râd, rămâneau totuși fixați cu privirea spre mine când intram undeva. Putea să fie bar, magazin universal, wc public, cofetărie sau farmacie. Aceea mirare tâmpă care se potrivește nu degeaba cu acele zicale românești când curca se uită în lemne era fantastică. Ba unii aveau și nesimțirea să schițeze un zâmbet care imediat era contraatacat cu o privire sugestivă din partea mea. Nu am ajuns la violențe fizice, dar verbale da și îmi dădeam seama că am de-a face cu oameni efectiv proști. Adică eu cred că nimeni nu este prost pentru că măcar știe să mânuiască o lopată iarna pentru zăpadă, dar aceste întâmplări mă conving că există. Liceul a fost un pic mai bine. Mergeam des la București pentru un tratament, la concerte și prinsesem curaj și încredere în mine, dar a fost tot ca o convalescență a unuia care vine după o perioadă grea de suferința fizică și mentală. Mi-am dat seama ulterior că eram ca un soldat care venise din război, Vietnam sau Irak și traumele post acelor evenimente erau mai dificil de controlat. Sigur că am trăit mari prietenii cu încă doi colegi și că am avut sprijin enorm din partea unor fete minunate, Bia, Alex și Anca, un trio pozitiv încărcat de pozitivism și care întotdeauna mă încurajau. A fost apoi Geo care m-a învățat să plâng ca terapie când asculți un anumit fel de muzică. Datorită ei am devenit fan al trupei Queen și azi melodia telefonului meu este „The Great Pretender”. Apoi oamenii adevărați din acel oraș care m-au ocrotit începând cu Doamna de geografie, Stoica, profesoara de română Cruceru din gimnaziu, apoi în liceu tot o doamnă minunată la suflet, de română Stanciu, care m-a încurajat tot timpul să scriu poezie si să visez, domnul diriginte Hârțovanu care s-a luptat cu multe mentalități odioase ale unor colegi pentru a fi respectată demnitatea umană și nu în ultimul rând Pixul. Cine este acest personaj? Ooo ar trebui să scriu o carte numai despre el. Această poreclă a primit-o în anii 90’ de la fiul doamnei Stanciu de română. Este profesor de istorie, înalt și deșirat ca Titulescu. Nu am întâlnit nici în facultate și niciodată până acum un om care să definească perfecțiunea în profesia sa. Citisem istorie până în liceu destulă, dar ca să te vrăjească cineva în acest fel este incredibil. Un om cu vocație, cu o știință a istoriei peste un profesor universitar. Un om dedicat acestei științe, a istoriei neamului nostru și care ți-o împărtășea cu o candoare și o tehnică fantastică. Deveneai patriot în secunda următoare. Deci, există și în deșert aceste oaze dar să știți că tot deșert rămâne.

Pentru mine Breaza a fost, este și va rămâne o închisoare de maxima siguranță din care am reușit să scap la 18 ani. Tata lucra deja la București și într-o zi am făcut așa un fel de consiliu de familie unde m-am simțit foarte important. Și când a venit cu această propunere să vindem tot și să ne mutăm la București a fost ceva ce nu poate să fie descris în cuvinte. Am fugit repede în grădină mi-am aprins o țigară și știu că aveam lacrimi în ochi știind că scap definitiv de acel loc. Revenirea bebelușului din 1981 în locul în care se născuse a fost minunată în acel an 1999. Era de această dată definitivă. Pentru mine acest oraș este paradisul terestru. Așa cum este el aglomerat, cu oameni uneori răi, cu miros de urină, prăfuit, cu aglomerația și acest zgomot infernal. Nu l-aș da pentru nici o metropolă din lume. Pentru mine Bucureștiul este acasă mai ales din punct de vedere sufletesc. Nu vreau să judec și poate nu am acest drept. Văd cu câtă dragoste colaboratorul cristoiublog, domnul Aristotel Bunescu vorbește despre acel oraș Breaza. Este și normal. O tragedie sau o dramă nu schimbă cu nimic orașul. Însă pot spune cu mândrie că de 11 ani nu am mai călcat în acel oraș și fac eforturi uriașe să nu o mai fac niciodată. În afara unor oameni pe care îi iubesc necondiționat restul sunt niște statui reci. În general acolo vedeai în copilărie o imagine de prost gust cu bărbatul care ieșea să se plimbe la șosea și soția lui stătea mai în spate cu doi metri. Dacă te opreai la o poartă, rar găseai un om cumsecade să intre în vorbă cu tine. Tot timpul era o încruntare și vedeai figuri morocănoase care bombăneau și bârfeau tot timpul. La colțuri când mergeam la școală erau numai madam Cucu din „Steaua fără Nume”, gata să te sfâșie că nu ai spus sarut mâna sau că nu ești îmbrăcat cum vor ele. Nu știu dacă s-a schimbat ceva, dar asta este imaginea lăsată mie de acest oraș. Poate vremea ploioasă, dură, de munte sau cine știe ce anume i-a făcut pe mulți de acolo așa de înrăiți . Sunt unii oameni și minunați care mă iubesc și mă invită la ei în vizită dar nu pot să o fac. Simt o durere aproape fizică când se vorbește despre Breaza. Găsesc scuze puerile să nu calc acolo. Anul trecut am vrut să merg la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. Și voiam să îmi calc pe inimă și să merg pentru a mă întâlni cu oamenii aceia puțini și buni care țin la mine. Numai că o criză puternică de gută m-a pus exact atunci în pat. Mi-am dat seama că este un semn divin. De ce să îmi fac rău singur emoțional când pot să mă bucur de libertate fără să fiu nevoit să vizitez închisoarea copilăriei și adolescenței mele când nu puteai săruta o fată că se uita ciudat la tine. Noroc cu capitala că m-a salvat și din acest punct de vedere. Știți ce a fost de fapt mai cumplit în Breaza? Faptul că mureai zilnic câte puțin emoțional, iar durerea sufletească era mai mare decât un glonț rapid care te putea elibera. Pentru mine Breaza rămâne o temniță afectivă și un cavou deschis prin care mai zărești câteodată și suflete vii. Mă bucur enorm că fiul fostului ministru al transporturilor, Aurel Novac, care mi-a fost vecin și era un om demn și tare cumsecade a reușit să ajungă la aceste alegeri primar. Eu știu viața asta cum e scrisă?! Poate într-o zi cavoul acela se va transforma în altceva cu ajutorul lui Bogdan Novac si a noii generații. În încheiere vreau să spun că dacă Dumnezeu va avea milă de mine și voi apuca bătrânețea, mă voi simți fericit dacă nu aș mai călca niciodată în orașul Breaza.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Pentru mine Breaza a fost, este și va rămâne o închisoare de maxima siguranță din care am reușit să scap la 18 ani (ultima parte)”

  • Impresionant! Am citit fiecare episod…
    Nu cred ca as putea sa va consolez cu ceva, dar doresc sa va spun ca nu sunteti singurul care ati avut asemenea traume din cauza unui dascal dezumanizat din perioada comunista. Un monstru era si profesoara mea de matematica din liceu. O stia directorul, o stia tot orasul, dar nimeni nu o deranja nici cu o vorba macar, pentru ca era sotia unui mahar, naiba mai stie cum se numea atunci seful unui judet. Eu nu am avut probleme cu ea pentru ca eram bun la matematica, dar cei care nu excelau la materia ei, erau umiliti zi de zi prin vorbe grele si urlete, pe fete le tragea de multe ori de par, iar pe baieti îi plesnea peste cap cu palma sau cu batul.
    Si, asa cum vi s-a întâmplat si dv., nebuna avea “favorita” ei, o colega de toata isprava, olimpica la filozofie, dar care era slabuta la matematica. Este inimaginabil ce îi facea scorpia acestei fete, daca nu în fiecare zi chiar, atunci la doua zile, sigur. O trântea si cu capul de tabla, Camelia plângea ca un copil mic, desi era o domnisoara. Venea pauza si nu iesea în curte, ramânea în clasa, în banca ei, cu gândurile ei triste si cu rusinea în suflet. De mutat nu avea cum sa se mute la un alt liceu sau în alta clasa. Era singurul liceu din oras si tovarasa preda la ambele clase.
    Am urât-o si eu pe femeia asta, pentru ceea ce le facea colegilor, în special Cameliei care… în cele din urma a terminat dreptul si acum este directoare de banca.
    Îmi pare tare rau pentru dv., pentru fosta mea colega, pentru toti copiii a caror copilarie a fost distrusa de niste oameni care nu ar fi trebuit sa se afle niciodata la catedra…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *