Pentru stres, anxietate, depresie sau alte suferințe sufletești, medicul de familie nu e dispus să semneze concedii medicale necondiționat

În societatea și cultura occidentală, psihologii sunt agenți de reeducare sub acoperire. Ei se cred psihologi, dar sunt folosiți de sistem pentru repunerea înapoi pe șine a celor deraiați de pe calea dreaptă, de fier a sistemului sau a „culturii organizaționale” – un eufemism pentru ideologia sau doctrina organizației. Înțeleg de ce în pre-decembrism nu se putea studia psihologia la Universitate. Cei de la conducere considerau că nu era nevoie de psihologi, pentru că fuseseră înlocuiți cu activiști responsabili cu reeducarea și întoarcerea celor reeducați în societate, la o muncă utilă, la care să se adecveze precum o mănușă pe mână și să nu mai facă probleme.

Nu se poate spune că Anglia nu este generoasă la capitolul concedii medicale plătite. Un angajat în sistemul de stat, cu ceva vechime, poate beneficia de până la șase luni concediu medical plătit integral și încă șase luni 50% din salariu. În realitate, nu e chiar așa de simplu. Pentru stres, anxietate, depresie sau alte suferințe sufletești (așa le numesc eu; un medic sau psiholog va folosi cuvinte științifice), medicul de familie nu e dispus să semneze concedii medicale necondiționat. Cel care nu se face bine repede singur, e obligat de procedurile medicale să acceseze servicii de wellbeing sau mental health, care au scopul de a-l reîntoarce pe om cât mai rapid la locul lui de muncă. Așadar, se va lucra pentru adecvarea wellbeing-ului individual la standardele și așteptările societății, ale grupurilor din care face parte la locul de muncă și, nu în ultimul rând, la managementul care-l va evalua și controla pe mai departe. Această misiune a psihologilor care deservesc NHS-ul, cabinetele de medici de familie, se aseamănă muncii de reeducare din pre-decembrism. Psihologii sunt și ei evaluați în funcție de target-uri și cifre: pe câți i-au repus pe șine și cât de repede, câți au recidivat și la ce interval s-au reîntors în malaxorul terapeutic? Medicii de familie și cabinetele lor sunt supuse acelorași evaluări birocratice: câte luni au dat concediu medical bolnavilor, spre ce servicii i-au direcționat, care a fost eficiența acestor servicii, nu în privința fericirii personale, ci a realizării acelor target-uri: reîntoarcerea la locul de muncă, găsirea unui alt loc de muncă, repunerea pe șinele sistemului. Și încă nu s-a terminat povestea. Angajatorul nu-l reprimește pe angajat cu brațele deschise și în baza cuvântului de onoare, că s-a făcut bine. Înainte de a păși din nou pe ușile instituției și a se socializa la modul formal, profesional cu colegii, fostul bolnav trebuie să treacă testul unei alte evaluări medicale făcute de medicii specializați în sănătatea ocupațională (Occupational health). Această evaluare nu se face in vitro, ci în funcție de fișa postului și a criteriilor pe care le impune managementul: șeful direct și cei de la Resurse Umane. Așadar, managerialismul și pretențiile managementului i-au înlocuit pe activiștii și ideologii din vremurile apuse demult. Colcăie de ideologie și doctrină idolul contemporan cu limbaj de lemn: managerialismul.

Cred că România urmează trendul. Pe ce mă bazez când fac aceste afirmații? Pe numărul cabinetelor psihologice, de consiliere etc., care a crescut vertiginos în ultimii ani și pe schimbarea percepțiilor sociale: este cool să mergi la psiholog, îți crește statusul dacă îți poți permite și ești OK cu psihologul. Nu am nimic cu psihologii și terapiile lor. Sunt utili în societate. Critica mea se îndreaptă asupra trendului, modei pe care o urmează și românii. Întors din diaspora, românul poate deschide un cabinet psihologic. E cool, se poartă, e cerere pe piață.