Perpetua prostie omenească

În genialitatea ei, natura se autoreglează. Raportul de 1,05:1,00 în favoarea genului masculin la naștere, de pildă, nu e o toană a naturii, ci una din multele constante cu care lucrează legile ei, un mister pe care omenirea nu l-a dezlegat încă, deși circulă nenumărate teorii și teze. Atunci când raportul amenință să fie perturbat de diverse calamități naturale ori făcute de mâna omului, vin pe lume uneori mai multe fete, alteori mai mulți băieți. Pare-se că pentru natură menținerea unui echilibru între Adami și Eve este un imperativ categoric oriunde pe harta lumii.

Tot cam așa par să stea lucrurile și cu prostia omenească, o însușire pe care nimeni nu și-o dorește, dar pe care natura – iarăși nu se știe de ce – o menține constantă cu fermitate. Cum definim însă prostia, cum o putem măsura și ce se află dincolo de ea, presupunând că ar avea un capăt, unul pe care Einstein i l-a contestat, preferând să i-l aloce universului? Dacă inteligența e definită ca fiind capacitatea de a afla răspunsuri și soluții potrivite la diverse probleme, putem afirma că prostia este incapacitatea de a face asta? Dacă inteligența înseamnă înțelegere, putem defini prostia ca fiind imposibilitatea de a pricepe ceva? E oare atât de simplu? Deloc, dacă luăm în considerare că inteligența însăși are nu doar una, ci nenumărate fațete și tot atâtea definiții. Faza în care prostia era definită prin a nu ști ceva am depășit-o de mult, fiindcă în epoca actuală e imposibil ca cineva să le mai poată ști sau face pe toate, așa cum era cazul lui Leonardo da Vinci sau al altor erudiți ai vremurilor de mult apuse.

S-au găsit totuși persoane care și-au propus să studieze „fenomenul” pare-se la fel de răspândit precum oamenii pe planetă, descriindu-i chiar cinci legi care-i stau la bază. O primă lege susține că pretutindeni și în orice împrejurare, e bine să plecăm de la premisa că numărul proștilor aflați în circulație e mult mai mare decât am fi tentați să credem la prima vedere. Un fel de aisberg, din care nu distingem decât vârful. Când te crezi mai la adăpost, se întâmplă să ai parte de surprize neplăcute și, fie dai de oameni pe care până atunci îi considerai raționali și inteligenți demonstrându-ți fix contrariul, fie te trezești invadat de-a dreptul de unii și de alții care nu par să aibă ceva mai bun de făcut decât să-ți furnizeze dovezi cum că prostia n-a pierit.

A doua lege încearcă să ne convingă să renunțăm la a mai face vreo legătură și a încerca să stabilim o relație între anumite caracteristici ale persoanelor respective și probabilitatea ca acele persoane să adăpostească sau nu prostia. Prin urmare, nici genul, nici zona geografică, nici rasa, nici religia și nici (in)cultura nu facilitează concluzii cu privire la cuantumul prostiei. Și atunci, cine sau ce ne face proști sau deștepți? Să fie natura, să fie genele, poate doar hazardul? Se pare că natura produce mereu și pretutindeni același procent de proști, păstrând cu încăpățânare acea constantă, așa cum face și cu cele două sexe. Și se mai pare că naturii nu-i pasă de numărul de diplome pe care noi le achiziționăm, ci insistă – și reușește – să păstreze acel echilibru bizar al prostiei, singura caracteristică umană care se bucură de o repartizare uniformă. Cutremurător este faptul că acel procent fatidic se menține în fiecare dintre categoriile sociale, rasiale ori profesionale luate în studiu. Indiferent că a fost vorba de simplii salahori, de studenți ori de profesori universitari, procentul proștilor s-a încăpățânat să rămână același. Dacă e să dăm crezare autorului studiului, bizara lege a naturii s-a impus până și grupei elitare a deținătorilor renumitului premiu Nobel. Așadar, nici pentru lumea „bună” un motiv de jubilație și nici pentru lumile „celelalte” un motiv de decepție.

Cea de-a treia lege este și cea mai valoroasă, întrucât ne edifică și ne înlătură deopotrivă eventuale false supoziții. Ea împarte oamenii în patru categorii: inteligenți (deștepți), bandiți (escroci), neajutorați (altruiști) și proști (stupizi). Bine, între inteligenți și deștepți se pot interpune multe grade, tot așa și între proști și stupizi, între bandiți și exploatatori, sau între neajutorați și altruiști. Nu acesta este scopul acestui articol, de aceea nu voi insista pe nuanțe. Să le acceptăm totuși ca sinonime, pentru a nu ne pierde în detalii. Deliberat nu folosesc termeni precum idiot sau cretin, fiindcă idioția și cretinismul sunt denumirile unor afecțiuni organice, ale unor boli descrise în cărțile de medicină, așa că ar fi un stigmat nemeritat pentru acei pacienți.

Prin ce se caracterizează acele categorii și ce anume ne-ar putea încadra în rubrica prostiei, fiindcă acolo nu vrea să aterizeze nimeni, nu-i așa? Inteligent este acela care acționează astfel încât să aibă de câștigat atât persoana sa cât și ceilalți. Neajutorații (dezinteresații) sunt aceia care preferă să sară mereu în ajutorul altora, ignorându-se pe sine. Escrocii au în vedere doar profitul și avantajul personal în detrimentul altora, iar proștii nu sunt capabili să ajute pe nimeni, nici măcar pe ei înșiși, prin ceea ce întreprind. De aici rezultă și definiția prostiei: „O persoană proastă este cineva care dăunează unei alte persoane sau unui grup de oameni fără a obține un profit și, eventual, chiar suferind pierderi suplimentare în acest proces.” Așadar, totul se reduce la relația dintre câștig și daune, pentru sine și respectiv pentru cei din jur, indiferent că vorbim de bunuri materiale ori de alte resurse precum timp, energie, sănătate, fitness, sentimente etc.

Pentru cei care se întreabă care este procentul fiecărei categorii în populație, o primă dezamăgire: nu este unul fix, granițele dintre ele sunt curgătoare. Majoritatea excelează prin inconsecvență. O persoană care azi e inteligentă, poate fi mâine altruistă, iar un bandit poate acționa uneori inteligent. Depinde de împrejurări. Cu o singură excepție, și aici intervine a doua dezamăgire: singura categorie „consecventă” în ceea ce face, este prostia. Ea nu se dezminte niciodată, ci acționează mereu la fel: în pierdere pentru ea și în pierdere pentru ceilalți. Prin urmare, proștii sunt incapabili să tragă concluziile necesare și să învețe din greșeli. Incapabili să-și recunoască propria incompetență ca și competența sau incompetența altora. Până și bandiții pot fi mai mici (mai inteligenți, în sensul că îi lasă și pe alții să tragă un pic de spuză pe turta proprie) sau mai mari, uneori haiduci, alteori tâlhari la drumul mare. Proștii însă sunt doar proști (și mulți, să nu uităm!).

O veste extrem de proastă pentru noi toți referitoare la prostie: Prostia ajunsă la putere, indiferent în ce domeniu, devine extrem de periculoasă. Practic nu există ceva mai periculos decât un decident care acționează consecvent și neînfricat în detrimentul său și al celorlalți. Ce-i face atât de periculoși? Imposibilitatea celorlalți de a le pătrunde „logica” lipsită de logică și de a le prezice și preveni acțiunile. Pe când acțiunilor celorlalte categorii li se poate găsi o oarecare „rațiune” și o „justificare” (oricât de urâte și de respingătoare ar fi ele, mai ales la bandiți), pentru proști, acest lucru e de-a dreptul imposibil. Prin urmare, toți ceilalți se află la discreția lor și nu au cum să se ferească de ei și de acțiunile lor total iraționale. Cum să te ferești și cum să lupți cu imprevizibilul?

Cea de-a patra și penultima lege are vești deloc măgulitoare pentru categoriile expuse prostiei: mai toate, și în special categoria neajutoraților, subestimează pericolul din partea proștilor și le pot cădea ușor pradă. În loc să se mobilizeze și să treacă la combaterea prostiei și a prostirii, unii se limitează la sfidare, alții iau totul în derâdere sau îl minimizează, mergându-se în general pe premiza că prostul n-o să meargă atât de departe, întrucât și-ar face mai mult rău sieși, ceea ce nu prea corespunde realității. Ba mai mult, proștilor li se pot alătura și mulți bandiți, unii care se apropie drastic de clasa prostiei (de pildă cei care ucid pentru câțiva bănuți, sau șefi de armată, care distrug o oaste întreagă pentru… o medalie).

Și, în sfârșit, ultima lege pretinde că nu există persoane mai periculoase decât proștii. Consecința logică a acestei legi este că „prostia face mai mult rău decât orice fărădelege”. O ultimă reflecție: Oare ce s-ar alege de societate, dacă am fi cu toții la fel – inteligenți, bandiți, altruiști etc.? Se spune că, dacă am reuși să fim cu toții bandiți perfecți, societatea ar stagna, dar asta nu ar fi o catastrofă. Bunurile s-ar muta pur și simplu din posesia unora în a altora… Poate la fel ar fi și cu altruismul. Nu așa și cu prostia generalizată, în care n-ar exista decât perdanți iar societatea ar fi sărăcită și spoliată de… orice. Poate tocmai de aceea se străduiește natura să mențină constantă cota de prostie.

Și atunci ce rost mai are educația, ce să mai facă școala din noi și care ne mai sunt șansele de a ne schimba oarecum condiția, dacă tot nu putem reduce gradul de prostie? Sau toate zvârcolirile noastre sunt doar tentative de a ne da seama cu cine avem de-a face, inclusiv cu noi înșine? Ne putem eticheta la un moment dat ca atare, sau e tocmai prostia aceea care ne împiedică s-o facem și părăsim într-un final lumea pe care ne-am aflat, fără a ști cu ce calificativ indezirabil ne-a ștampilat natura?

Din fericire, realitatea este una pestriță, iar celelalte trei categorii sunt maleabile. Atât bandiții cât și neajutorații pot înclina balanța către prostie, dar pot avea și urme și sclipiri de inteligență. Poate că prin educație nu putem influența ponderea prostiei, dar putem augmenta gradul inteligenței. Și astfel se stabilește mersul general al lucrurilor în diverse comunități. În principiu, un curs corigibil, cu condiția să nu se afle la cârmă prostia. Progresul și bunăstarea – respectiv regresul și daunele – depind tocmai de ponderea celorlalte grupuri. Așadar, o societate aflată pe panta ascendentă nu are un procent mai mic de proști, ci doar unul mai mare de inteligenți, pe când într-una aflată pe panta descendentă a curbei, fie procentul de inteligenți este unul extrem de redus, fie categoriile bandit/neajutorat se apropie mult de granița cu prostia, fie li s-a dat proștilor cale liberă la putere. Nu cumva natura vrea să funcționeze în baza ecuației inspirate de interschimbabilitatea masei și a energiei, E=mc²? Un fel de P=Ip² (P: progresul, I:inteligența, p:prostia). La Einstein constanta este viteza luminii în vid – în cazul nostru, ea ar fi prostia în vidul minții. Deși trebuie să recunoaștem că e o comparație care cam șchioapătă, fiindcă progresul și inteligența nu sunt totdeauna interschimbabile.

Se pare că Dickens ar fi spus: „Cu prostia și obrăznicia poți obține multe!” Îl putem contrazice? Greu, dacă e să ne gândim doar la insolența cu care ni se vâră pe gât atâtea… gogoși. Unii le înghit pe nemestecate, altora le stau în gât multă vreme. Cu siguranță că nu s-ar fi găsit atâția „specialiști” ad-hoc dacă omenirea nu ar fi avut rețelele (a)sociale și dacă evenimentele nu s-ar fi mediatizat și politizat în asemenea măsură. De mult nu mai e vorba de sănătate sau boală, de război sau pace în tumultul general, ci de fisuri pe obrazul societății, devenite prăpastii de netrecut. La prima vedere, orice temă am lua, de la vaccinare la pacificare, suntem tentați să credem că nicicând o majoritate sau o minoritate – după caz – nu s-a confruntat cu mai multă ură și nu a condus la o mai mare scindare ca acum. O scurtă privire în arhivele istoriei mai vechi (mondiale, 1938) și mai recente (Balcani, 1991) ne demonstrează imediat contrariul: Oamenii sunt capabili de cele mai feroce și atroce fapte. Peste noapte se instalează linșajul și prietenii, vecinii, familiile, comunitățile încetează să mai existe. Învrăjbirea oamenilor din nimicurile și absurditățile emise de „elite” e doar una dintre multiplele dovezi ale imensei puteri a prostiei omenești. Triviala consecință a instalării prostiei la putere.