Peştera Nerja sau cum se împleteşte groaznicul cu plăcutul

Sensuri de circulaţie marcate de indicatoare

Vizitarea peşterii presupune un traseu bine stabilit. La un moment dat, strada, pentru că nu-i pot spune altfel, are două sensuri: de dus şi de întors. Natura umană e astfel alcătuită încît un om biped, ca şi un patruped, de altfel, văzînd că e pe cale să se izbească de un altul, venind din sens invers, se dă la o parte pentru a-i face loc.. Sînt însă şi cetăţeni care refuză categoric o asemenea concesie. Dacă, de exemplu, merg pe o stradă pustie, lată de vreo zece metri, şi întîlnesc venind din sens invers un camion, ei nu s-ar da la o parte nici în ruptul capului. La asemenea situaţii s-au gîndit cei din Nerja cînd au înzestrat traseul din peşteră cu sensuri de circulaţie. O săgeată albă îţi arată cu vîrfu-i sensul de ducere. Alături, o săgeată cu vîrful invers exprimă limpede adevărul că pe acolo e drumul de întoarcere. Poftitorii la vîrîtul în peşteră sînt oameni civilizaţi. Şi-n această ipostază, semnele de circulaţie au o mai mare putere asupra lor decît Tablele legii asupra lui Moise. Drept pentru care, de cînd s-a dat în funcţiune peştera pentru oamenii secolului XX, din 1959 adică, nu s-a înregistrat nici o ciocnire catastrofală între doi turişti.

Cum intri în peşteră, ghidul prinde a depăna obişnuitele texte despre oamenii care trăiseră aici în urmă cu mii de ani, despre denumirile date diferitelor încăperi – Bethleem, Camera de balet, a Fantomelor sau a Cataclismelor -, după ce-ar putea trezi în memoria culturală a turistelor forma stalactitelor şi stalagmitelor, despre imensitatea grotelor, despre faptul că ele se înşiruie pe kilometri întregi, dar că, pentru public, e deschisă doar o miime din adevărata peşteră. Strădaniile de Sheherezadă ale ghidurilor îţi produc o adevărată plăcere. Nici că se putea mai bună ocazie de a împleti groaznicul cu plăcutul. Pe de o parte, te afli într-o grotă înfiorătoare, prin care se alergau cu mii de ani în urmă, pentru o ciosvîrtă, strămoşii noştri păroşi, care nu inventaseră încă restaurantul, pe de alta, te simţi mai în siguranţă decît în interiorul Casei Albe. Poteca de asfalt e luminată atît de bine c-o poţi stăbate şi orb fiind. De sus, din tavanul cu stalactite, susură o melodie de bal. Din loc în loc, poteca deschide o paranteză pentru a putea cuprinde cîte o bancă, pe care să-ţi tragi răsuflarea.

Geniala sinteză dintre sălbăticie şi civilizaţie, dintre vîrîtul în sperieţi şi comoditatea finelui de mileniu face peştera de la Nerja extrem de rentabilă financiar. Beneficiind chiar şi de un program (iarna: 10.00-14.00; 16.00-18.30; vara: 10.00-14.00; 16.00-20.00), peştera îţi pune la dispoziţie stalactitele şi stalagmitele din dotare contra sumei de patru dolari. Înmulţiţi costul biletului cu numărul celor morţi să se laude c-au fost timp de două ore într-o grotă locuită cu mii de ani în urmă de primitivi preistorici şi vă veţi da seama ce pleaşcă e peştera pentru cei din Nerja.

Dar nu numai atît.

Adevăraţii bani se scot dintr-o afacere la care numai un spaniol se putea gîndi. În fiecare an, timp de două săptămîni, are loc aici Festivalul din peşteră. Ce înseamnă asta? Într-una din grote, poreclită Camera de balet, se desfăşoară spectacole de teatru, balet, operă. Pereţii grotei, în urmă cu mii de ani martori ai violenţelor la care se dedau strămoşii noştri lipsiţi de Constituţie, alcătuiesc o inestimabilă cutie de rezonanţă. Sunetul dulce al viorii se aude aici la fel de limpede ca şi la Scala din Milano. Nu pentru asta însă dau năvală turiştii să cumpere locuri ce ajung să atingă, la negru, incredibila sumă de 800 de dolari, întrucît rezervările se fac cu doi ani înainte. Ei se dau de ceasul morţii să fie spectatori la un concert de muzică simfonică, adormitor pentru mulţi dintre ei, deoarece nimic nu e mai crazy, ca să apelez la vocabularul american, decît un concert de Mozart avînd deasupra capetelor, sus, pe bolta depărtată, un ţurţure ce-ar putea să-ţi găurească ţeasta mai ceva ca o rachetă de croazieră, deşi la intrare ţi se dau toate asigurările că ţurţurii sînt în serviciul ordonat.

Să nu credeţi că organizatorii n-au luat în calcul toate exigenţele sălilor de concert moderne! La ora vizitei mele, se lucra de zor la amenajarea scenei. Desfăşurate în amfiteatru, cîteva sute de scaune făceau obiectul unei crunte lustruiri. Trecînd de sala concertului, am dat peste alţi inşi, care făceau cioca-boca. Erau, mi s-a spus, cei ce aranjau vestiarele. Pentru că am uitat s-o spun:

Artiştii nu vin de afară îmbrăcaţi în Ofelia sau Desdemona, ci se pregătesc în linişte, cum se petrece la Scala din Milano sau la Opera din Paris, în cabinele vestiarelor, amenajate, evident, în grote mai mici.

Pagini: 1 2 3