„Petrov”, colaborator cu patalama judecătorească

Cică „Petrov” a leșinat din picioare la auzul verdictului de unealtă a diavolului pitit sub cascheta de securist. Cel puțin astfel ne-au asigurat „gânditorii telegenici și starletele neroade”[1] îmbulziți pe gârliciul micilor și tembelelor ecrane. Știrea s-a răspândit cu iureșul mediatic specific epocii, într-un „joc de-a baba-oarba în care cârpa de pe ochi nu te face orb…”[2] Sau așa ar trebui să se petreacă lucrurile, deși, în realitate, este exact invers. Păi, amintiți-vă de gloata milioanelor de nevăzători înghesuiți să-l voteze în 2004 și în 2009 pe colaboratorul bănuit Traian Băsescu, cu toate că minciunile sale l-ar fi oripilat si pe ăl mai nătâng ins. Mai întâi au fost lacrimile de actoraș de mahala vărsate pe umărul muribundului „Stolo”, apoi palma azvârlită golănește, cu pixelul albastru, în obrazul unui copilaș nimerit în mulțimea electorală. Atunci, pletora pleșilor și liicenilor, adică intelighenția subvenționată de statul căpușat de găștile politice, s-a întrecut să-l spele de zoaie în cel mai abject spectacol demagogic, reușind să convingă norodul că delatorul pleș e răul minor. Soluția imorală, că tare se amorezase de expresia devenită pretext al tuturor mârșăviilor săvârșite cu clica-i de vidanjori gureși și oportuniști! Călăuzele s-au vădit a fi în cele din urmă și parșive, întrucât prostituția la care se dedaseră public le-a adus onoruri și avantaje materiale inaccesibile altfel. Dar aburcarea nelegiuitului în fruntea țării s-a înfăptuit cu perversa complicitate a instituțiilor de forță, năimite să-l albească de vreo cinci ori de năravul șoptitului de odinioară. În jurul impostorului s-au adunat lingăii nevertebrați câtă frunză și iarbă și, inevitabil, a început dezarticularea României, atent premeditată și monitorizată de „Marele Licurici”. Lacheii de curte și-au inventat repejor un adversar propagandistic – comunismul rezidual – și, se știe, „în ura lor comună, oamenii devin perseverenți, răutăcioși, inventivi”[3] și, îndeosebi, canalii. La ordinul dezbinatorului amoral s-au umplut pușcăriile de „penali” pe criterii exclusiv politice și de umori personale, în numele sinistrei mascarade zornăite împotriva corupției. Rânjetul și hăhăiala revărsate dinspre Cotroceni ne-au învrăjbit și ne-au murdărit cum nimeni n-a izbândit până la el. Imaginile cu președintele cartofor în mijlocul euro-parlamentarilor de la Bruxelles, venit cu fel de fel de bilețele să-și pârască partenerii de guvernare, rămân de-a pururi în cartea rușinii naționale. Batjocura nu s-a oprit aici, fiindcă parvenitul nu s-a dat înapoi să-și trimită una dintre fiice în capitala Europei, cu grotescul concurs al servitorilor din propriul partid. Vasăzică, doar succesuri și succesuri în mandatele încredințate cu neroadă sminteală de poporul hăbăuc. După aproape un deceniu, niște judecători, dezlegați de protocoalele înjositoare, au citit altcumva hârtiile iscălite de „Petrov” și l-au condamnat să poarte pe veci stigmatul de proscris. Din păcate, întâmplarea dovedește, înainte de orice, impotența mecanismelor statale și inutilitatea lor, de vreme ce indivizii cocoțați în jilțurile puterii sunt mai presus de lege și o violează cum li se năzare la scăfârlie. Cine mai este într-atât de naiv ca să se încreadă în autoritățile caricaturizate de hoardele de aventurieri puși pe căpătuială și pe fărădelegi? Și când te gândești că, prin constituție, statul este obligat să-și protejeze și să-și apere cetățenii… Hotărârea judecătorească de deconspirare a nefastului „Petrov” a sosit prea târziu, răul cel mare s-a produs deja, restul e istorie. Tristă și umilitoare, neghioabă. Altminteri, nu-mi provoacă nicio satisfacție că „am şaizeci şi doi de ani – îndeajuns ca să ştiu că ticăloşiile care au fost săvârşite vor fi plătite acum, în timpul vieții. Iar pedeapsa este urâţenia. Priviţi-i pe toţi cât sunt de urâţi !”[4] Compătimire nici atât, pușchea pe limbă ! Bleah, într-adevăr, câtă sluțenie împrejur… Și da, mă rog ca, parafrazând un personaj romanesc, adâncimea căderii de astăzi să îl ajute să-și măsoare cuviincios înălțarea puterii de ieri[5]. Ciuma Băsescu ne-a stâlcit de-a valma, vindecarea nu se întrezărește deocamdată, blestemată fie-i amintirea!

Un oftat de final, cu o stânjenitoare grimasă, lepădată de straiele prefăcute ale politeții, ale ipocriziei, inutile între muritorii de rând: ți-a sunat și ție ceasul, te-au ciuruit, nefericitule! În jurul tău sunt numai schelete și ruine, pustiul. Măcar de-ai avea un dram de demnitate și ne-ai implora să te iertăm. Sentimentali din fire, ai șanse să te grațiem, nu de alta, însă și lui Iuda i s-a șters păcatul trădării… Ca bun creștin, îți urez sănătate cu asupra de măsură!

[1] Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[2] Ibidem

[3] Ivo Andrić, E un pod pe Drina…

[4] Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[5] „Adâncimea căderii de ieri îl ajuta să-și măsoare după cuviință înălțarea puterii de astăzi” (Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului).