Petru Groza a fost omul rușilor, nu al comuniștilor

Căderea comunismului a adus cu sine, printre altele, și posibilitatea de a spune adevărul despre istoria contemporană a României. Ni s-a făcut această favoare nu numai prin dobîndirea libertății de expresie, dar și prin descuierea arhivelor. Grație cercetărilor din ultimii ani, știm multe lucruri, pînă nu demult ascunse, despre anii imediat postbelici. De exemplu, că au fost nu numai anii de instaurare a dictaturii comuniste, dar și anii de cotropire totală, cu o ferocitate de lăcustă, a pămîntului românesc de către imperiul rus, botezat, după prăbușirea țarismului înfometat de teritorii, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Știm, de asemenea, ce hram au purtat principalii actori ai colonizării rusești. Comuniștii, indiferent de românismul lor mai mult sau mai puțin afișat, au colaborat cu ocupantul din convingere. Cum putea fi altfel decît prosovietic un comunist autohton, indiferent că aparținea grupului Gheorghiu-Dej, rămas în țară, sau grupului Anei Pauker, venit de la Moscova cu tancurile Armatei Roșii?! Alți politicieni s-au pus în slujba cotropitorului dintr-un amestec aparte de oportunism și teamă de dosar. E vorba, indiscutabil, de Gheorghe Tătărescu. Fruntașul liberal, faimos pentru fermitatea cu care lichidase diversiunea de la Tatar-Bunar, a găsit de cuviință să-și scape pielea punîndu-se în slujba rușilor.

Între acești mari actori ai dramei ce se joacă, între anii 1944-1947, pe scena numită România se numără, evident, și dr. Petru Groza. Cînd rostești acest nume, orice om cît de cît cultivat va tresări într-o grimasă. Dr. P. Groza, primul ministru al guvernului procomunist instalat la 6 martie 1945, omul impus în fruntea țării de pumnul crudului procuror stalinist Andrei I. Vîșinski!

Indiscutabil, dr. Petru Groza a intrat în serviciul ocupantului asiatic.
De ce l-a preferat Stalin pe acest burghez, comunistului Gheorghiu-Dej sau bolșevicei Ana Pauker pentru postul de prim-ministru se cunoaște deja. În contextul țărilor din Est, România constituia o excepție. Spre deosebire de Polonia, de Bulgaria, de Cehoslovacia și de Ungaria, România nu beneficia de un partid comunist puternic. Sfidători ai interesului național, comuniștii erau priviți cu suspiciune de către neamul de țărani care era poporul român. Intuind acest adevăr, Stalin, căruia nu-i lipsea geniul, fie el și drăcesc, și-a dat seama că românii pot fi duși spre comunism doar încetul cu încetul. Așa se explică, printre altele, de ce la noi comunismul s-a instaurat treptat-treptat, sub zodia unui proces ale cărui semne din adîncuri scăpau multora, și nu peste noapte, ca în alte țări. Pentru realizarea acestui obiectiv în România, Stalin avea nevoie de un prim-ministru precum Petru Groza. Altfel spus, de o personalitate care nu putea fi suspectată ca fiind comunistă. Și politicianul vechi, luptător pentru Marea Unire, ministru în guvernele Averescu, bogătașul Petru Groza și-a jucat cu brio rolul de unealtă a rușilor.

Întrebarea care se pune e inevitabilă: de ce?
Pe Ana Pauker, pe Gheorghiu-Dej, pe Lucrețiu Pătrășcanu îi pricepem. Erau comuniști. Erau, deci, automat, prosovietici. Îl înțelegem și pe Gheorghe Tătărescu – vroia să nu ajungă la închisoare.

În cazul lui Petru Groza, nici una din aceste explicații nu este valabilă. Unul dintre cei mai avuți oameni din Ardeal nu era comunist la 23 august 1944. N-a fost nici după aceea. A refuzat să se înscrie în partid și cînd la conducerea țării s-a instalat definitiv comunismul, deși a deținut funcții înalte în stat: președinte al Consiliului de Miniștri, pînă în 1952, președinte al Prezidiului MAN, pînă la moarte, în 1958. Semn al neapartenenței sale politice rămîne înmormîntarea cu serviciu religios. A fost întîia oară, după un deceniu, cînd românii au auzit la Radio București cîntări de popi. Petru Groza n-avea nici dosarul încărcat al lui Gheorghe Tătărescu. Dimpotrivă, activitatea sa anterioară, inclusiv din anii lui Antonescu, i-ar fi putut asigura o viață liniștită. Nici mecanismul psihologic al marilor intelectuali nu e valabil în cazul lui Petru Groza. Deși mîzgălise și el hîrtia, dl doctor n-avea ambiții de scriitor.

În dezlegarea enigmei Petru Groza, s-au lansat numeroase ipoteze. Au fost unii care au văzut ca inevitabilă acceptarea de către Petru Groza a rolului de premier al unui guvern procomunist. S-au adus drept argumente fapte ale trecutului său interbelic. Organizația întemeiată de Petru Groza în 1933, Frontul Plugarilor, e suspectată ca bolșevică. Liderii Frontului, inclusiv Petru Groza, sînt anchetați de poliție. Pactul de la Țebea, din 1935, întărește această bănuială. S-ar putea lansa astfel ipoteza unui Petru Groza consecvent idealurilor sale de stînga. Anii imediat postbelici i-ar fi oferit revoluționarului rolul prielnic pentru afirmarea ideilor sale politice. Ipoteza unui om ars de idealuri e contrazisă însă de fapte. Atît rapoartele serviciilor secrete, cît și cele ale trimișilor sovietici ne semnalează un Petru Groza boem, amator de sporturi nobile, de un pahar de vin și de muieret de lux. Corneliu Coposu lansează, în amintirile sale, o ipoteză și mai interesantă. Cu bunăvoința-i fascinantă, de om care nu știe să urască, marele politician vede în Petru Groza un personaj dispus să se sacrifice pentru a mai îndulci ocupația rusească. Petru Groza ar fi fost conștient de drama traversată de România. A acceptat funcția de prim-ministru și, deci, de colaborator al rușilor, riscînd disprețul românilor, pentru a-i duce pe trimișii Moscovei cu zăhărelul. Ipoteză seducătoare, menită a-l reabilita în ochii noștri pe cel ale cărui statui au fost dărîmate în 1990, dar în contradicție flagrantă cu adevărul. Documentele scoase din arhive, reliefează un politician deloc dispus să riște trăgîndu-i pe sfoară pe ruși. Excepție făcînd unele văicăreli iscate de sălbatica exploatare sovietică, Groza aplică la sînge toate planurile Moscovei.

Și totuși, de ce a colaborat dr. Petru Groza cu rușii?
Răspunsul îl dau documentele despre raporturile lui Groza cu partidul comunist. Premierul are ambiția de a face din Frontul Plugarilor un partid menit a-l concura pe cel al comuniștilor. Dacă față de ruși, el e obedient la modul absolut, față de comuniștii autohtoni se așează în postura de concurent. Răspunsul la întrebare e simplu. Petru Groza e un brav politician român interbelic. Sub acest semn, el are ambiții nemăsurate. Pentru a și le împlini se conformează străvechiului obicei al pămîntului: se pune în slujba puterii protectoare. Sau, mă rog, a ocupantului. Că e așa, o dovedește o scurtă recapitulare a destinului său de politician din perioada interbelică. Biografia ni-l arată obsedat de a ajunge la putere în cadrul sistemului democratic burghez. Brav politician român, Petru Groza trece din Partidul Național Român la Partidul Poporului. În această calitate, este ministru în guvernele Averescu. În 1927, este înlăturat, împreună cu Averescu, în urma unor manevre ale lui Ion I. C. Brătianu. În acel moment, se retrage din viața politică, pentru a reveni peste cîțiva ani, în 1933, ca inițiator al unui nou partid: Frontul Plugarilor. Eforturile sale sînt tipice unui politician român interbelic. Vrea să-și facă din partid o forță de prim-rang pe scena țării. Nu reușește însă. Anii imediat postbelici îi oferă șansa nesperată de a se afirma ca politician. Pentru aceasta, este nevoie de grația puterii protectoare: Uniunea Sovietică.

Pentru politicienii români nu e o noutate. De-a lungul timpului, se făurise o tradiție solidă: cea de a te sprijini pe o putere străină pentru a-ți învinge adversarii din interior. E ceea ce face, de altfel, dr. Petru Groza. Să fim limpezi! El nu e omul comuniștilor, ci al rușilor. După cum ne dezvăluie documentele, Petru Groza a avut conflicte cu PCR, pe care, deși aliat cu el, l-a tratat ca pe un concurent al partidului său, Frontul Plugarilor. Din cuvîntul Moscovei n-a ieșit însă niciodată. Și astfel a reușit să ajungă și să rămînă prim-ministru al României el, bogătașul, el, politicianul interbelic, într-un spațiu aflat sub ocupație rusească, într-un spațiu care beneficia de comuniști de marcă precum Ana Pauker, Gheorghiu-Dej sau Lucrețiu Pătrășcanu. Știa că e doar un pion pentru instalarea definitivă a comunismului în România? Mai mult ca sigur, nu. Credea într-o Românie aflată sub protectoratul rusesc, dar rămînînd burgheză. Din acest punct de vedere, iluziile sale nu difereau de cele ale tuturor politicienilor români ai momentului, inclusiv a celor din opoziție. O iluzie pe care căderea „cortinei de fier“ a spulberat-o în chip tragic.