Pianista fidelă muzicii

Muzica a fost Ideea vieții ei, mai presus decât propria-i identitate. Clara Haskil iubea zăpada, pisicile și plimbările cu mașina, purta mănuși de bumbac, era spirituală și abia târziu a avut pianul ei. De primul, un Bösendorfer, inundat dar asigurat, singurul obiect înlocuit în urma incediului care i-a distrus casa familiei de la București, a trebuit să se separe pentru a se întreține la studii, la Viena și la Paris. Când, în sfârșit, a putut să-și permită un Steinway avea deja 57 de ani si experiența multor piane mediocre. Trăia în Elveția și pentru prima oară avea și un domiciliu, într-un apartament de mansardă la Vevey, cu vedere spre lacul Léman. Astăzi la acea adresă, de pe quai Perdonnet, există o stradelă care îi poartă numele. O viață întreagă pe drumuri, observațiile din corespondența sa cuprind fragmente de literatură de călătorie, pe alocuri cu umor sau ironie. „Le voyage à Milan fut assez démoralisant. Beaucoup de déstructions, vision imprésionante, mais une vie intense, une agitation folle. Peuple plein de tempérament, d’entrain, de courage, curieux spectacle que de voir des centaines de gens massées sur la Piazza del Duomo à parlementer. N-ont-ils aucune occupation ? Je me croyais à Venise avant la guerre ou à Bucarest où dans l’unique rue à magasins luxuex et mouvementée, les gens se promènent à pas lents comme s’ils suivaient une procession.” (Lugano, le 5 mai 1945, Clara. Lettres de Clara Haskil à Michel Rossier, Vevey 2023) „Călătoria la Milano a fost destul de demoralizantă. Multe dărâmături, viziune impresionantă, dar viață intensă, o agitație nebună. Un popor plin de temperament, entuziasm, curaj, este un spectacol curios să vezi sute de oameni adunați în Piazza del Duomo pentru a discuta. Oare nu au nicio ocupație? Credeam că sunt în Veneția înainte de război sau în București unde, pe singura stradă cu magazine luxoase și pline de viață, oamenii merg încet, de parcă ar urma un cortegiu.” * În 1922, venită la București unde erau anunțate cu pompă două concerte extraordinare la Ateneu – a interpretat Asturias de Albeniz fără să-l fi pregătit înainte – ea a spus: „Aici e orientul!”

Imaginea reflectată în memoria celor care au ascultat-o sau a prietenilor de care a depins mai toată viața, ține de emoția creată în sufletele lor, de complexitatea nuanțelor ființei ei, dar și de luciditatea critică dată de simțul datoriei de înfăptuit. Pianistul rus Nikita Magaloff, fermecat de spontaneitatea muzicii prietenei sale, aprecia la ea naturalețea și ușurința pianistică. „Culmile atinse de unii numai prin trudă, studiu și meditație par să fi fost hărăzite Clarei ca un lucru de la sine înțeles.” Avea un temperamentul instinctiv, nu făcea concesii de la stricta interpretare a textului compozitorului și era detașată de vanitatea efemeră a succesului. A rămas celebru refuzul ei de a-l interpreta pe Mozart cu înflorituri sau artificii, „rococo sau parfumat”, cum i-a cerut odată un dirijor adaptat modei dintre cele două războaie mondiale. Răspunsul ei definitiv: „Nu mă parfumez – nici Mozart nu e de parfumat! Nu-l interpretez nici rococo, nici parfumat – interpretez ce-a scris, asta e tot!” (J.Spicket, Clara Haskil) Cât despre maniera de a o dirija, Clara Haskil avea nevoie de cineva care să-i permită multă libertate, să fie ajutată, încurajată, şi nu „condusă”, cum spunea Joseph Morpain, profesorul ei de la Conservatorul de la Paris, devenit apoi prieten. Complimentele o stânjeneau, iar orice remarcă legată de aspectul ei fizic i se părea indecentă. Nu suporta ziariștii – mai mereu nepregătiți – fiind neliniștită și uneori chiar furioasă la apariția unor texte pline de „prostii și alte născociri de același fel”. „Primit vizita a doi domni de la revista Réalités, veniți special de la Paris pentru câteva ore. Veneau să facă fotografii și să cunoască „ideile” mele asupra celui de-al 3-lea Concert de Beethoven referitor la apropierea care s-ar putea face între acest concert și cele ale lui Mozart – și alte gânduri profunde de acest gen. Cine știe cum va ieși textul acestui interviu? Unul dintre domni mi-a spus că eram „nostimă”: într-adevăr, asta mi se pare foarte nostim să spui cuiva așa ceva în față!”

În vremurile noastre în care imaginea este o construcţie înşelătoare, fiind inventată rapid ca o „creație” artificială impusă publicului, fără acoperire în planul identităţii, deci lipsită de percepţia celorlalţi în sensul unei descoperiri şi apropieri, astfel de mărturii restabilesc echilibrul şi locul fiecărei părţi a construcției brandului individual: identitate, imagine şi reputaţie. Firește, Clara Haskil este mai mult decât orice concept de marketing aplicat persoanelor, având un talent înnăscut şi o conştiinţă a misiuniii de a sluji muzica încă din copilărie. Folosesc exemplul ei pentru a defini acești termeni pe baza unei ordini firești, bazate pe valoare și nu impostură, care apoi ar putea fi ușor de aplicat și în cazul altor domenii profesionale. Mărturisirile apropiaţilor ei sau a celor care au ascultat-o pe viu vin în mod natural în urma unei trăiri excepţionale dată de interpretarea sa sau a unei legăturii de prietenie aparte. Doar în acest mod imaginea este validă, în sensul unei percepţii bazată pe identitate. Reputația este ceea ce rezultă în timp și poate fi dată de un interes de a readuce în actualitate o personalitate – a unei vieți de 65 de ani, la 65 de ani de la dispariția ei anul acesta. Redau mai jos descrierea dirijorului Ferenc Fricsay ca exemplu de percepție a imaginii Clarei Haskil, păstrată în corespondența sa, dar și ca model de parteneriat pe scenă, subiect asupra căruia mă voi opri spre sfârșit, prin colaborarea ei cu dirijorul Herbert von Karajan. Imaginea despre ea este o reflexie a felului ei de a fi. Orice efort de a o readuce în actualitate trebuie să țină cont de cum a fost ea. Nimic nu este deja dobândit sau împământenit, ci e o perpetuă căutare spre perfecțiune.

„Plină de complexe și de teamă înainte de a cânta, plină de îndoieli după, mereu în căutarea perfecțiunii si niciodată mulțumită pe deplin, putea să fie neconsolabilă sau, foarte rar, radioasă: avea nevoie să fie menajată, încurajată și trebuia ca partenerii săi să-i fie prieteni. Armonia artistică și umană nu era doar în interpretarea sa, ci și în conlucrarea sa cu ceilalți. Pentru mine, nu putea exista partener mai atent, mai potrivit și de o modestie care m-a stingherit adesea, într-atât de recunoscătoare era când primea cea mai mică sugestie pe plan muzical, chiar dacă propriile sale idei în acest domeniu păreau inspirate! În rest, toți muzicienii din cele mai mari orchestre ale Europei cu care am cântat (și nu e niciuna care să nu ne fi primit împreună) o iubeau cu adevărat pe Clara și erau bucuroși să lucreze cu ea, căci fiecare din interpretările sale era un eveniment, o revelație. Din toate punctele de vedere era o mare artistă și va rămâne un exemplu.” (J. Spicket)

Departe de ea dorința de a da lecții cuiva, deși cererile nu lipseau, unele pe filieră românească, fiindu-i mai greu de refuzat. Pentru a ieși din încurcătură, se așeza la pian preferând mai degrabă să interpreteze bucata muzicală în fața distinsului „elev” decât să-l păstorească.

Clara Haskil (1895-1960) continuă să fascineze. Apar noi înregistrări, sunt publicate scrisori inedite și există evenimente culturale dedicate memoriei sale. După biograful J. Spicket, o mare parte din corespondență a fost distrusă, la cererea ei, însă au rămas scrisori în limba franceză, germană și română. Voi prezenta, prin amabilitatea Bibliotecii de la Lausanne, două documente inedite: o scrisoare înduioșătoare trimisă familiei sale de la București și o carte poștală primită de la Dinu Lipatti. Fondul Clara Haskil aflat la Biblioteca Cantonală Universitară de la Lausanne, conține în jur de 60 de cutii cu afișe, agende (Jana & Clara Haskil), contracte și peste 1500 de scrisori. Cu strategia unui „detectiv” amator am cerut câteva cutii, printre care „Diverse”, convinsă fiind că apelativul e sinonim cu surprize. În acea dimineață aveam să plec fericită de la bibliotecă. Cele două documente inedite sunt originale, publicate în premieră pe CristoiuBog.ro.

Știam că scrisorile Clarei Haskil către Dinu Lipatti – cei doi au corespondat în limba română – au fost deținute în original de către profesorul Dragoș Tănăsescu, de la Conservatorul Ciprian Porumbescu, iar astăzi se află în posesia unui colecționar privat de la București. Din păcate, în ciuda demersurilor făcute pentru întregirea Fondului Clara Haskil, această corespondență se păstrează la Lausanne doar în fotocopii, lipsită deci de plăcerea sau emoția consultării unor documente originale. În acest context, cartea poștală a lui Lipatti găsită la „Diverse” a fost pentru mine un cadou neașteptat. În iunie 1939, Dinu Lipatti îi trimite Clarei Haskil o carte poștală de la Aix-les-Bains. Un text mai gingaș decât de obicei, dar în spiritul corespondenței lor în care se tachinau și se apreciau deopotrivă. În niciun alt schimb de scrisori pe care l-am citit, nu am găsit-o atât de spontană și jovială. Mai jos, textul scris de Dinu Lipatti.

Dragă „Domnișoară”,

Glumă la o parte: j’ai le coup de foudre (boum!)

Ghicește, scumpă Clarinetă,

Cine mi l-a inspirat??

(Căci nu este nici Cometă

Nici fată de însurat!)

Vrei să-ți spun sau să nu-ți spun

După cine sunt nebun?

La plus belle parmi les belles

Elle s’appelle… Marie Jaëll!

Acum te-ai edificat?

Mes hommages, te-am salutat.

Bipatte

(Bibliothèque cantonale et universitaire Lausanne, Fonds Clara Haskil)

Am răsfoit fotocopiile aflate intr-o altă cutie, preferând fragmentele corespondenței dintre Clara Haskil și Dinu Lipatti publicate în Biografia lui Jerôme Spicket, Clara Haskil (Editions Payot, Lausanne, 1975). În momentul scrierii cărții, autorul a folosit mărturisirile directe ale apropiaţilor ei, în special ale surorilor Haskil, fiind el însuși prezent la concertele artistei. Nu e de mirare că nu aveam să dau de biografie în vreo librărie din România (editura Humanitas, 2017 & 2019), însă se mai găsesc exemplare prin anticariate ale primei ediţii, tradusă și îngrijită de Adriana Moscuna, verişoara Clarei din partea mamei (Ed. Muzicală, trad. Adriana Moscuna & Ina Teodosiu, 1987 & 1992). Pentru mine, aceasta a fost mai valoroasă datorită informaţiilor din Postfaţă. Vă încurajez la o plimbare spre casa lui Isac Moscuna, unchiul Clarei Haskil, aflată pe strada Teodor Ştefănescu, nr. 7, din Bucureşti. Mă indoiesc să fie vreo placă, alta decât sigla triumfătoare a unei firme de arhitectură, cu sediu impunător, dar fără vreo legătură cu proiectul casei de la 1912. Din biografia Clarei Haskil, am aflat că Isac Moscuna, matematician și statististician, a fost directorul Societății „Naționala”, una dintre primele societăți române de asigurări. Clara Haskil, în vârstă de 33 de ani, îi trimite mătușii sale, Otilia Moscuna, o scrisoare emoționantă în limba română. E important de precizat că, deși a revenit în țară pentru a susține concerte la Ateneul Român în timpul vacanțelor (1909, 1911, 1922, 1937 & 1939), Clara Haskil avea 7 ani când a plecat în străinătate, alături de celălalt unchi al său, Avram.

Lausanne, 9 mai 1928

Iubită Otilia,

N-am putut să mă decid a vă scrie de când am aflat că n. Isac nu mai există! Nici n-am știut că a fost atât de bolnav decât în ultimele zile când am văzut pe n. Avram disperat la știrea că doctorul nu-i mai făcea niciun tratament și a înțeles astfel că nu mai era speranță. După două zile a venit Taillens să ne aducă știrea atât de dureroasă că iubitul nostru nene Isac nu mai trăia.

Am plâns atât că s-au supărat și plictisit „prietenii” de aici. A trebuit totuși să dau concerte, să merg singură la Monte Carlo. Nu știu cum am putut cânta, cum am venit mereu pe scenă să mulțumesc publicului. Seara la hotel am fost mulțumită că am fost singură și am putut plânge.

Apoi am umblat prin oraș, pe malul mării singură și tristă, așteptând să pot luat trenul spre a mă întoarce la Lausanne unde știam că mă așteaptă nene Avram, tot așa de trist.

Zilele astea a fost Jana aici. Am vorbit și cu ea de nene Isac. Apoi am dat concerte împreună ca să ne putem procura bani pentru a trăi!

Am citit toate scrisorile tale și ale lui Lili și știu cât de mult și teribil a suferit scumpul nostru nene Isac! Gândul că a suferit grozav ne întristează foarte mult pe mine si pe nene Avram. Cum n-au înțeles copiii că nu mai au pe tată! Săracii copii! Săracul nene Isac!

Sper că sunteți bine, că Frantzi e vindecată. Nu voi uita niciodată pe iubitul nostru nene Isac, care a fost atât de bun cu noi!

Cu cea mai mare afecțiune,

Clara

(Bibliothèque cantonale et universitaire Lausanne, Fonds Clara Haskil)

Clara Haskil scria enorm, cele mai multe dintre scrisori fiind nedatate. De aici, o muncă intensă de reconstruire a firului conversaţiilor pornind de la conţinut şi noţiuni temporale fragile ca „hier soir” (aseară), „mercedi 10h” (miercuri ora 10), „samedi dans le train” (sâmbătă în tren), „vendredi soir 20h” (vineri seara ora 20). Singurul volum de corespondență publicat până în prezent cuprinde fragmente din scrisorile Clarei către impresarul său, Michel Rossier. Cuvântul „impresar” are o latură prea comercială pentru a descrie rolul acestuia în lansarea și sprijinirea carierei sale fulminante din ultimii zece ani ai vieţii. Michel Rossier a avut „plăcerea” – cum spunea ea cu autoironie – „să descurce lucrurile” și să-i ofere „un reconfort moral”, prin structurarea unei naturi rebele, lipsită de tact, preocupată mereu de detalii și incapabilă de a se proiecta. Alături de dirijorul Pierre Colombo şi de Loukie, Clara Haskil a avut parte de spiritul unei familii orientată la rândul său spre muzică. Împreună au creat programe artistice potrivite ei, iar după dispariția sa, Michel Rossier a pus bazele Concursului Internaţional de Pian Clara Haskil de la Vevey, o compeție muzicală care are loc la fiecare doi ani. Iar pentru mine o bucurie să ascult povești și amintiri de la o doamnă incredibilă, Marguerite Colombo, astăzi în vârstă de 82 de ani, care a avut șansa să o cunoască bine pe Clara Haskil în copilăria și adolescența sa. În 2023, cu ocazia celei de-a 30a ediţii, a apărut un volum cu fragmente de corespondenţă (Clara. Lettres de Clara Haskil à Michel Rossier, extraits choisis par Marguerite Colombo), gândit ca un cadou pentru tinerii interpreţi participanţi la concurs, care vor fi purtaţi astfel prin stările sufleteşti de dinainte, din timpul şi în urma apariţiei pianistei pe scenă. Citindu-l, nu doar vor fi mișcați de sensibilitatea ei, dar poate că vor fi inspirați să vină cu alegeri deosebite precum Concertul nr. 5 de Saint-Saëns, interpretat de Clara Haskil la București în 1911, unica dată în toată cariera sa. Sau să preia din repertoriul românesc al pianistei, precum compozițiile lui Dinu Lipatti, Marcel Mihalovici sau George Enescu. Cartea este însoţită de faimoasele desene ale lui Michael Garady, pe o hârtie aleasă cu grijă pentru a le păstra caracterul intim, într-un format elegant şi o prezentare grafică deosebită, semnată de Jean-Claude Issenmann. Acesta din urmă îşi va fi amintit în timpul lucrului la volumul inedit de emoţia puternică lăsată de concertele pianistei, difuzate la radio şi ascultate cu religiozitate în copilărie alături de mama sa. Printre laureații concursului amintesc de Cristian Budu, pianist brazilian de origine română, câștigătorul nu doar al competiției ci și al premiului publicului, în 2013. Concursul Internațional de Pian Clara Haskil, ediția 31, va avea loc anul acesta la Vevey între 28 august și 3 septembrie, cu finala în data de 5 septembrie 2025.

Clara Haskil e un mister care se dezvăluie celor pe care ea îi alege să-i ducă memoria prin muzică mai departe. Aşa cum s-a întâmplat cu Pascal Cling, regizor de film atras de o carte, descoperită întâmplător la Paris, semnată tot de Jerôme Spicket, scoasă sub forma unui distins album de imagine, cu texte preluate din biografie. Iniţial, Albumul Clara Haskil (Nestlé, Edition hors commerce, Lausanne, 1984) a fost comercializat ca parte a unui coffret alături de o cutie de ciocolată Nestlé şi un disc. Helmut Maucher, director apoi preşedintele grupului Nestlé în anii 1980 și 1990, scria în mesajul de introducere al albumului: „Clara Haskil… Pentru unii, ea este doar un nume; pentru alții, ea este întruchiparea unui geniu muzical. Pentru noi, este o femeie cu un talent incontestabil al cărei nume este legat de cel al oraşului Vevey [sediul mondial al companiei Nestlé] și al regiunii noastre în care a trăit o mare parte a vieții ei. […] sperăm ca și dumneavoastră să fiţi uimiţi și fermecaţi de această personalitate, de maniera sa de a interpreta care a intrat în legendă.” * De la o descoperire instinctivă – o carte cu imagini într-o cutie de carton lăsată pe un trotuar parizian – a rezultat un film (Clara Haskil – Le mysthère de l’interpète, de Pascal Cling, Prune Jaillet & Pierre-Olivier François, Louise Productions, Elveţia, 2017), un proiect dezvoltat în timp, o documentare şi un montaj salvate după dispariţia prematură a regizorului Pascal Cling. Vocea ei este interpretată de Miruna Coca Cozma (scriitoare şi jurnalistă, absolventă UNATC, Bucureşti), o alegere potrivită pentru a reda vocea gravă, cu un lejer accent a pianistei. Scenariul este bazat pe aceeași corespondență. Filmul prezintă elemente inedite cum ar fi singura înregistrare audio a vocii pianistei, captată de prietenul ei, Charlie Chaplin, dar și scene bonus și documente de arhivă, alături de un CD. Ideea filmului urmează ideea vieţii ei şi anume Muzica. Pianista continuă să fascineze dincolo de faima mondială din ultimii ani ai vieţii, căci întreaga ei existenţă a fost numai despre muzică. La fel şi a surorilor ei, Jana (violonistă a Orchestrei Naţionale de la Paris) şi Lili Haskil (pedagog recunoscut în cercurile muzicale bucureştene), însă ele au trecut într-un plan secund, deşi, de îndată ce se reuneau şi îşi vorbeau – mereu în româneşte – continuau dialogul făcând muzică împreună. Bertha Haskil, mama lor, de o inteligenţă sclipitoare, a îndrumat primii lor paşi în muzică la pianul familiei. Tot ea le va trasmite fiicelor învăţarea limbilor străine şi cultivarea spiritului prin poezie, filosofie, istorie și artă.

Din fericire, o bună parte dintre înregistrările Clarei Haskil cunoscute până în prezent – în total, în jur de 30 de ore – pot fi ascultate direct de pe site-ul Fonotecii Naţionale a Elveţiei, iar restul în locuri publice răspândite în toată Elveţia. De exemplu, „Concertul pentru pian no. 2, op.21, în fa minor” de Chopin, dirijat de Rafael Kubelík şi interpretat la pian de Clara Haskil în ianuarie 1950 la Paris, mult timp păstrat în secret, este disponibil la o simplă căutare. Această înregistrare din timpul concertului, salvată şi eliberată în sfârşit de combinaţii materiale, e o victorie pentru muzică şi un semn de respect pentru doi artişti legaţi de o prietenie „d’une grande qualité”, care nu au putut scoate un disc împreună, fiind blocați de contracte la case de discuri diferite. La rubrica „Divers essais”, tot pe site-ul Fonotecii, sunt exerciții ale Clarei sub îndrumarea surorilor ei, iar pe alocuri se aud frânturi de dialog. Tot la rubrica „diverse” am ascultat o înregistrare a Ciocârliei lui Angheluș Dinicu interpretată de pianista română.

Colaborarea dintre Clara Haskil și dirijorul Herbert von Karajan, pe cât de improbabilă ar părea asocierea dintre cei doi, a creat un răsunet atât de puternic, încât a uluit orchestra filarmonică de la Londra, a făcut să vibreze săli întregi și i-a transformat pe amândoi. Clara scria că „succesul a fost trumfal”, iar pentru Karajan impactul a fost asemenea unui trăsnet. Plănuise o serie de concerte Beethoven, iar Clara urma să interpreteze concertul nr. 4. Într-o scrisoare trimisă Janei în octombrie 1952, Clara îl prezintă pe Karajan ca „unul dintre cei mai mari și foarte amabil” și îi împărtășește: „După prima mișcare din Beethoven, sala intreagă (2000 de persoane) a aplaudat timp de trei, patru minute.” (J. Sicket) Din Biografia lui Herbert von Karajan scrisă de Richard Osborne am aflat că dirijorul o venera, fiind extrem de afectuos. Se uita la ea ca la cea mai frumoasă femeie de pe pământ, după spusele flautistului orchestrei. Pentru acel concert Karajan a urcat pe scenă în cârje, cu un picior infectat de la un cui ruginit. Din nefericire, corespondența dintre Clara Haskil și Michel Rossier este văduvită de scrisorile privind concertele pe care pianista le-a susținut cu Herbert von Karajan între anii 1952 și 1956. După ce am citit toate scrisorile dintre pianistă și impresarul ei, aflându-i astfel stilul de a scrie și felul cum împărtășea impresii din concerte, condițiile de călătorie, sfaturi tehnice, „buletinele ei de sănătate”, relații umane si micile „gafele ei” de pe scenă, pe lângă aspecte ale vieții cotidiene, lipsa acestui set mi-a dat un sentiment de frustare. Dar, intrată într-un ritm al unei cercetări bazată pe detalii pentru a evita clișeele care oricum au iritat-o mai mereu, am perseverat folosind alte surse de informare. Rămâne totuși un mister ce s-a întâmplat cu aceste scrisori. Sunt mult prea valoroase ca ele să fi dispărut cu totul dintr-un lot intact. Revin la biografie, a cărei Prefață este semnată de Karajan. „Asultând-o cântând un concert de Mozart sau Beethoven aveai senzația că totul era corect în mod natural – tempi, nuanțe, frazare – ceea ce suscita între dirijor și solist un dialog care făcea inutilă orice discuție prealabilă, pusă la punct cu oricâtă trudă. Și artiștii muzicieni din orchestră, atât de sensibili la calitatea acestui acord, erau uluiți de la prima repetiție și aveau o plăcere vădită să o acompanieze. Bănuia oare publicul vrăjit de arta Clarei Haskil drumul pe care a trebuit să-l parcurgă artista pentru a ajunge la acest grad de perfecțiune?” (J. Sicket) Ultima lor colaborare, și poate cea mai interesantă ținând cont de spiritul ei de observație cu talentul unei scriitoare de călătorii, a fost la începutul anului 1956: un turneu trumfal prin Europa sub bagheta lui Karajan – 12 concerte în 13 zile (sau chiar 13 concerte dacă țin cont că la Paris au fost două programe diferite în aceeași zi) – cu prilejul bicentenarului nașterii lui Mozart. Spicket preia din criticile vremii prezentându-l pe Karajan plin de atenții și extrem de „umanizat”.  Din partea Clarei, au rămas doar câteva rânduri, însă suficient cât să-mi dea curaj să vreau mai mult. „Turneul cu Karajan a fost unic și de neuitat, în special la Viena, la Salzburg, la München și la Paris.” Despre concertul de la Salzburg din 28 ianuarie 1956 au rămas cuvintele pianistei Tatiana Nikalayeva, prezentă în sală.

„Încă o dată, introducerea orchestrei a fost foarte bine dirijată și foarte bine interpretată de orchestră, dar nu a fost deosebit de inspirată. Ce s-a întâmplat în continuare a fost cu totul neașteptat. Când Clara Haskil și-a pus mâinile pe claviatură, lacrimile mi-au curs pe obraji. Eu venisem să-l descopăr pe noul Toscanini și în schimb descoperisem cea mai mare Mozartiană pe care am auzit-o vreodată. Forța ei de convingere și magnetismul ei au fost atât de puternice încât atunci când orchestra a reintrat pe scenă, totul s-a schimbat. Calitatea dialogului inaugurat de o femeie de o înfățișare atât de puțin atrăgătoare, dar al cărei stil și interpretare erau atât de fluente și naturale, transformase orchestra și dirijorul ei ca prin magie.” (Alain Lompech, Touching on Musical Truth, în Richard Osborne, Herbert von Karajan, A Life in Music, 1998) *

Nu am cum să nu mă gândesc la posibilitatea unei plimbări cu mașina prin Salzburg între cei doi, știută fiind pasiunea lui Karajan și plăcerea Clarei de a fi răsfățată de cei din jur. La fel cum este foarte probabil ca prima lor întâlnire din 1952 să fi fost aranjată de Walter Legge, producător muzical la EMI și fondator al London Philarmonia Orchestra. Acesta facilitase și colaborarea dintre Lipatti și Karajan, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă de Lipatti profesoarei sale de la București, Florica Musicescu, în mai 1948. Mai mult, Eliette von Karajan, soția dirijorului, povestea într-un interviu despre începutul relației lor. „La Londra […] Herbert m-a invitat din nou alături de Walter Legge și Elisabeth Schwarzkopf, cărora li s-au alăturat alți invitați, Clara Haskil și un domn zâmbitor care mi-a spus ceva când m-am apropiat: era Charlie Chaplin!”  (Le Figaro, Ma vie avec Herbert, ianuarie 2010) Prietenia dintre Clara Haskil și Chaplin este bine redată în carte și în film. Împreună se amuzau copios. Încheierea cea mai potrivită ar fi ascultarea fragmentului Le Cocou de Jean-Claude Daquin, intepretat de pianistă la Manor de Ban, casa actorului de la Corsier-sur-Vevey. Un ultim detaliu. Pianul este a lui Chaplin, cumpărat de la Berna, la sfatul Clarei.

* traducere liberă, citatele originale pot fi trimise, la cerere.

Montricher & Bougy-Villars, 24 – 25 mai 2025