Nicolae Ciucă: O să stabilim liniile de efort pentru perioadă imediat următoare, astfel încât să avem toate demersurile întreprinse pentru ca până la 24 decembrie să putem să avem bugetul finalizat și aprobat, așa cum am discutat

Picuri de toamnă melancolică

Ah, ticăloasele astea de zile, cum trec ele unele după altele, cu iuțeală  deznădăjduitoare! De aceea, le-aș prinde  strașnic de uger, ca ciobanii de pretutindeni, le-aș băga strâns între picioare și le-aș mulge ca pe niște oi. Apoi  le-aș da drumul să se ducă încotro or vedea cu ochii. Aș face din  laptele lor… Ehe, dar ce n-aș face! La ce bun, însă, viața e perisabilă, nimic nu ne e lăsat fără termen de garanție.

Sau, asemenea crescătorilor de vite din Vestul sălbatic, le-aș însemna pe crupă cu inițialele numelui pe care încă îl port. Fierul încins  le va încrusta pe piele un semn al efemerității mele. Să se  știe că infidelele mi-au aparținut  și mie o clipă. Una, nu mai mult… Dar cine să le apuce întâi și întâi pe zvăpăiatele  cornute, când suntem peste șapte miliarde de văcari zilieri în  staulul planetar…

*

Amintirea e precum cancerul. Te pomenești cu ea într-un colțișor al memoriei și pe-aici  ți-e drumul. Un punct mai întâi, apărut în carnea ta, care se tot dezvoltă și-ți umple organismul de noi și noi tumori, ca o plasă în care te vei pierde în cele din urmă. Metastaza te va birui și vei sfârși cu memoria roasă de propriile-ți amintiri, ce mai paradox !

*

„În  frica de a înțelege, în pudoarea de a înțelege”[1] se află tot secretul viețuirii noastre. De aici și fericirea și nefericirea omului de a-și pricepe precaritatea și fragilitatea. Finitudinea, ca osândă supremă și invincibilă.

*

Demult, în tinerețe, ispitit de mirajul înălțimilor, am cerut unui vultur să-mi împrumute aripile sale. Așa înaripat am hoinărit îndestul, cât  să-mi potolesc pofta trecătoare. Mi-a plăcut o vreme, de ce să mint, numai că solitudinea zborului începuse să mă dezumanizeze, unde mai pui că, din vecinătatea norilor, abia îmi mai zăream semenii, niște gângănii  mișunând alandala pe pământul ce se micșora amenințător. Le-am simțit, deodată, lipsa și m-am întors  printre ei, fără aripi, desigur. Ceva tot am învățat  din experiența cu pricina – e mai bine să rămâi om  decât să  imiți vulturii pe „aceste mereu mișcătoare poteci.”[2]

*

„La  bătrânețe, viața e mai puternică decât somnul – e vigilentă și nu-i scapă nicio clipă”[3], citesc undeva. Vorbele  sunt de-o tristețe  traumatizantă, căci bătrânețea și somnul sunt solii morții. Chiar, la ce-ți mai folosește, la senectute, să stai cu ochii pe fugarnicele clipe și să le monitorizezi ca un agent de circulație? Blazarea rămâne blazare, indiferent dacă e sau nu vigilentă…
Pe coama anilor, îți repeți resemnat, cu un soi de obidă, atât: „Nu  mai am vreme să mă trăiesc pe mine.”[4] La naiba cu clipele ce-ți  scapă ireversibil!

*

Cică „toate filosofiile lumii, toate durerile, pot dispărea dintr-o singură  sărutare”[5]… Ce  bine  ar fi să fie astfel… Însă nu e așa, sărutul nu te lecuiește de toate beteșugurile  și pentru totdeauna. Cel mai  adesea, sărutul devine o  cicatrice, vorba poetului..

„Dragostea mea,
ne-am întâlnit
însetoșați
și ne-am băut toată apa
și tot sângele;
ne-am întâlnit înfometați
și ne-am mușcat
așa cum mușcă focul,
lăsându-ne unul pe altul răniţi.”[6]

*

O haită de sălbăticiuni cu colți uriași și cu fălci înfricoșătoare s-a năpustit asupra casei în care am copilărit. Mai întâi, jivinele au mușcat din curtea de alături, părăsită iremediabil. N-a curs o picătură  de sânge, nu s-a auzit niciun scâncet, ca atunci când rupi fâșii dintr-un cadavru. Dihăniile s-au apropiat pe furiș de bătătura bunicilor, înfigând-și  dinții ascuțiți  și lungi în amintirile despre mine. M-a durut cum nu vă închipuiți și am țipat sfâșietor. Fiarele necrofage au fugit speriate și s-au  pitit în bălăriile de peste gard cât să se vindece de sperietură. Așteaptă un moment prielnic și vor  ataca iarăși, nu-i nicio îndoială.  Un timp le voi ține piept, dar nu prea mult…

*

Cain îi zice lui Dumnezeu, înfruntându-l cu trufie: „Eu mi-aș fi dat viața pentru el, dacă nu mi-ai  fi distrus-o  tu pe a mea.”[7] Și câți  l-ar lua aidoma peste picior pe Cel de Sus… Numai că eu sunt curios să aflu ce i-a spus Abel divinității.

*

Până azi n-am crezut că „niciodată nu e opusul lui târziu,  opusul lui târziu e prea târziu”[8]… Și când e prea târziu, te năpădește melancolia… Fiindcă, niciodată n-am crezut că într-o zi va fi prea târziu.


[1] Curzio Malaparte, Pielea

[2] Nicolae Labiș, Noi, nu !

[3] Andrei Platonov, Cevengur

[4] Alice Voinescu, Jurnal

[5] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil

[6] Pablo Neruda, Absența

[7] José Saramago, Cain

[8] José Saramago, Cain


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog