Plagiatorii naturii: Atacul (II)

Deși bacteriile populează planeta de peste 3 miliarde de ani – cu mult înaintea noastră –, le-am descoperit destul de târziu, de-abia în urmă cu un secol și jumătate. Înainte de a le izola și de a le vizualiza, observatori atenți le-au bănuit existența și posibilul rol în declanșarea bolilor, demonstrând indirect, precum Semmelweis sau Pasteur, reducerea substanțială a îmbolnăvirilor prin simplul spălat pe mâini și folosirea dezinfectanților sau prin tratarea termică, căreia i-a rămas numele „pasteurizare”. Alteori, prin Evul Mediu, războinicii se foloseau de ele în chip de arme biologice, fără a avea habar ce și cum. Catapultau pur și simplu cadavrele celor uciși de ciumă peste zidurile cetăților, iar bacteriile ucigașe făceau treaba la care le pusese „geniul” creator uman.

De numele lui Robert Koch se leagă cele mai multe din dezvăluirile inițiale din lumea microbilor. După succesul răsunător repurtat în 1876, atunci când Koch a reușit să izoleze bacilul antraxului, urmat de izolarea, în 1882, a bacilului tuberculozei, în lumea medicală s-a declanșat o adevărată vânătoare de astfel de agenți microscopici cauzatori de boli contagioase. În sfârșit, se punea capăt teoriei miasmelor (care susținea că boli ca ciuma sau holera sunt provocate de „aerul rău”), iar microscopul și mediile de cultură pentru microbi puteau oferi dovezi „palpabile” în sprijinul noii teorii. O teorie, conform căreia niște inamici invizibili cu ochiul liber – care se cereau decimați – amenințau sănătatea oamenilor. Și care, precum majoritatea teoriilor (unele circulă și în zilele noastre), nu s-a dovedit pe deplin valabilă. (Să nu uităm că până în urmă cu două secole „savanți de renume mondial” credeau că focul e cauzat de „flogistic”.)

În goana după microbi s-a ajuns și la tubul digestiv, care, după cum se știe astăzi, colcăie de astfel de viețuitoare. Și, firește, li s-a declarat război numaidecât, descoperitorii fiind convinși că de la acei microbi se trăgeau toate bolile. În 1885, Theodor Escherich descoperise în fecale „colibacilii”. Bazându-se pe constatările acestuia, Sir Arbuthnot Lane, chirurg al familiei regale britanice, a dezvoltat, în 1892, teoria „toxemiei intestinale”, care i-a justificat apoi rezecțiile de colon pe care le-a practicat. Absolut inutil și iresponsabil, spunem noi astăzi, când știm că fără colibacili în intestin nu am putea exista. Trecem însă sub tăcere conduita, la fel de iresponsabilă, care în actualul mileniu conduce la rezecții de colon cu adevărat salvatoare de vieți, amenințate de folosirea iresponsabilă a antibioticelor. O să mai vorbim despre asta.

Din fericire, pe atunci încă nu existau antibioticele, armele moderne specializate în nimicirea bacteriilor. Altminteri, în euforia lor, cercetătorii de atunci ar fi fost capabili să distrugă un organ vital. Unul invizibil, fără de care însă, nici noi, oamenii, nu am mai fi. Nu s-a ajuns însă acolo, sau cel puțin nu atunci. Acum un secol, cercetătorii aveau măcar o scuză, aceea că încă nu aflaseră de microcosmosul uman, de acea floră microbiană care colonizează oamenii, pe dinafară și pe dinăuntru, protejându-i. Microbii sunt acasă pretutindeni: în aer, în apă, în sol și în toate viețuitoarele planetei, constituind, de fapt, baza piramidei pe care oamenii încearcă mereu să se cațăre. Microbi buni și microbi mai puțin binevoitori, born to defend ori born to kill. Fiecare cu specialitatea sa. Rolul ființelor „superioare” ar fi fost acela de a-i deosebi pentru a ști de ce și cum să se ferească și, în același timp, să păstreze intact întregul ecosistem.

Ceea ce nu a reușit generația lui Robert Koch, au continuat generațiile următoare, care și-au extins vânătoarea microbilor. Pe măsură ce descopereau noi bacterii, încercau să le înlăture cu orice preț din viața și din corpul uman. Miracolele produse de penicilină au încurajat o mulțime de alte tentative de a descoperi arme asemănătoare. Dacă până atunci oamenii mureau ca muștele, uneori de la o simplă zgârietură care se infecta, brusc, aproape că nu exista boală pe care antibioticele să n-o vindece: meningite, abcese, septicemii, boli venerice, până și temuta tuberculoză. De îndată ce penicilina a devenit accesibilă, prin anii 50, oamenii au început s-o consume pentru orice fleac. Ajunsese omniprezentă, se includea până și în rujul de buze, pentru a garanta un „sărut igienic”. La urma urmei, mucegaiuri erau destule și puteau fi puse la treabă oricând.

Iar atunci când microorganismele din natură nu se conformau, s-a trecut la fabricarea semisintetică, pe alocuri total sintetică, a drogurilor capabile să vindece orice maladie și să distrugă orice bacterie ar fi amenințat sănătatea, așa cum se credea. O mică modificare a rețetei originale, pe ici pe acolo, prin punctele esențiale, și gata, era pus pe piață un nou drog minune. Cu fiecare nou antibiotic se sărbătorea o nouă victorie. S-a reușit astfel, în lumea industrializată, o reducere semnificativă a mortalității prin boli infecțioase. Dacă la începuturi, mortalitatea cauzată de ele se situa pe primul loc peste tot în lume, în 2017 ele dispăruseră din topul deceselor și făcuseră loc bolilor cardiovasculare și cancerului. Lucrurile stau altfel doar în țările sărace, unde se moare în continuare – mai ales în copilărie – de boli infecțioase.

Apogeul nechibzuinței l-am atins, însă, în epoca pe care o parcurgem. Pe toate drumurile se face reclamă pentru substanțe antibacteriene, care promit reducerea microbilor din baie și bucătărie, de pe prosoape, veselă și veceuri cu 99,9%. Astfel de biocide sunt încorporate în șamponul pentru păr și în săpunuri „antimicrobiene”, în șosete, lămpi (cu ultraviolete) care să ne sterilizeze aerul respirat (dacă tot e poluat, măcar steril să fie!). Există saltele și lenjerie de pat impregnate cu particule de argint și există straturi acoperitoare pentru pereții frigiderelor care conțin ioni de argint. Fiindcă argintul, se știe, acționează antibacterian.

Dintre zecile de mii de specii microbiene descoperite până în prezent, cel puțin 400 fac parte din noi. Spuneam, într-un articol anterior, că pe și în noi trăiesc mai multe microorganisme decât celulele care ne compun organismul (10¹⁴ versus 10¹³). Deci, 90% dintre celulele noastre nu au origine umană. Ele fac parte din microbiomul uman, cu care noi trăim în simbioză – adică în conviețuire pașnică – încă de la începuturi. Ceea ce, la acea vreme, nici R. Koch și nici colegii săi nu știau este că într-un singur gram de materii fecale umane trăiesc 100 de miliarde de microorganisme. Fiecare dintre ele ne este de folos în felul propriu.

„Chiriașii” noștri se implică, de pildă, în digestie și metabolism, în producția de vitamine, acid folic și anticorpi. Fiecare persoană își are propria floră, care o poate sprijini sau îi poate crea mari necazuri, după cum și-a îngrijit-o! Un grup de populație din Noua Guinee, de pildă, este ajutat să compenseze carențele din alimentație impuse de mediul în care trăiește – obligat fiind la o dietă formată aproape exclusiv din cartof dulce (extrem de sărac în proteine) – tocmai de flora intestinală care se implică în optimizarea digestiei. (A nu se trage concluzia că oricine va deveni brusc vegan se va putea aștepta la refacerea peste noapte a florei din intestin!) Unele bacterii descompun și neutralizează drogurile precum digitala, altele produc un fel de valium cu efect sedativ. Dar cel mai important lucru pe care-l fac pentru noi este apărarea de germenii patogeni. Prin simplul fapt că se află la post și ocupă locul, opun rezistență la colonizarea cu cele mai puțin prietenoase.

Compoziția microbiomului depinde de o mulțime de factori. De obicei îl primim cadou la naștere și îl întregim pe parcursul vieții de la cei cu care venim în contact. Un copil născut pe căi naturale va fi mult avantajat în privința calității microflorei prin comparație cu unul venit pe lume prin cezariană. Și apoi, cum bine se știe, suntem (și așa ne este și flora proprie) ceea ce mâncăm, bem sau facem. Pe scurt, suntem victimele sau rezultatul propriului stil de viață. Și aici intră și recurgerea la acele arme cu mai multe tăișuri numite „antibiotice”. După cum le-o spune și numele, ele sunt îndreptate împotriva vieții. Iar când este vorba de viață (fie ea și viață de microb!), ei bine, armele noastre, oricât de miraculoase ar fi, nu pot distinge între microbii buni și microbii răi. Așa se face că un simplu tratament cu antibiotice decimează și o bună parte din flora bacteriană benefică.

Uneori avem noroc și flora își revine. Alteori, procesul este din păcate ireversibil, iar flora nu mai are șanse de refacere. Asta, în condițiile în care microbiomul nostru și-a pierdut mult din diversitate de când eram culegători, vânători sau pescari. Și, să fim sinceri, medici și pacienți deopotrivă: De câte ori nu am recurs la antibiotice la un simplu guturai, tuse sau dureri în gât? „Pentru siguranță.” Ce fel de siguranță? Se știe că din 100 de persoane cu o astfel de simptomatologie doar la 10, maximum 20, boala este de origine bacteriană și ar necesita – poate – un antibiotic. Restul este de origine virală sau de altă natură, iar antibioticele noastre nu fac decât să mai secere o parcelă din covorul bacterian și așa destul de peticit. Fiindcă golurile lăsate de bacteriile decimate sunt umplute de altele, care în cel mai bun caz nu sunt dispuse să coopereze.

Va urma

Primul articol îl puteți găsi aici:

Plagiatorii naturii: O minune născută din neglijență