Plagiatorii naturii. Ce-și face omul cu mâna lui… (III)

Dacă în 1850 fiecare al patrulea copil murea de o boală molipsitoare înainte de a împlini vârsta de un an, la începutul actualului mileniu pierdeau lupta cu bacteriile doar șase copii dintr-o mie. Bineînțeles că succesul remarcabil se datorează nu doar antibioticelor, ci unui pachet de măsuri multiple, despre care nu discutăm, însă, aici și acum. Dar, ca peste tot, și aici e valabilă zicala „Ce e (prea) mult, nu e și bun”. Există știri alarmante despre copiii din SUA, de pildă, care au parte, în medie, de 17 cure de antibiotice în primii 20 de ani de viață, majoritatea medicamentelor fiind administrate la vârste fragede. Iar dacă stăm să reflectăm puțin, constatăm că nici altundeva lucrurile nu stau altfel. În multe țări, antibioticele, inclusiv cele de rezervă, se vând prin drogherii precum bomboanele, fără rețetă.

Vorbeam anterior despre avantajele nașterii pe cale naturală, în ce privește dobândirea unei flore bacteriene benefice. Au existat, se știe, și epoci mai întunecate, în care bolile venerice, precum blenoragia, reprezentau un impediment, afectând ochii nou-născuților și putând duce chiar la orbire. Motiv pentru care, un medic, pe nume Credé, a introdus metoda care-i poartă numele și care consta în picurarea unei soluții de nitrat de argint în sacul conjunctival al noilor veniți pe lume, pentru a-i feri de complicații. În ultimele decenii însă, în țările în care incidența acelei boli venerice a scăzut, s-a renunțat complet la acea soluție – care avea și reacții adverse –, trecându-se la testarea gravidelor și la aplicarea altor soluții, dar numai în cazurile de necesitate.

Printre acele alte soluții se află și administrarea de antibiotice. Numai că, în loc de testarea prealabilă a viitoarelor mame, pentru a se ști cui să i se administreze medicamentul și cui nu, în multe țări se preferă aplicarea generală. Ca și când nu s-ar fi înregistrat mai mult decât suficiente rezistențe la antibiotice! Ba mai mult decât atât: în SUA, la 40% dintre femei administrarea de antibiotice se face chiar pe timpul nașterii, ceea ce reduce șansele copiilor de a moșteni o floră intactă. Dacă mai adăugăm și operațiile cezariene practicate pe bandă rulantă și care privează nou născuții de flora bacteriană maternă, întrezărim, poate, magnitudinea dezastrului.

Se pare că administrarea de antibiotice la vârste tinere și foarte tinere ar avea un impact foarte mare asupra microbiotei intestinale. Un studiu efectuat pe copiii finlandezi, în 2016, a evidențiat faptul că o singură cură de macrolide (antibiotice cu spectru larg, care se administrează de obicei pentru otite sau infecții de căi respiratorii superioare) ar deteriora flora intestinală pe o perioadă îndelungată. Nici măcar după doi ani acea floră nu s-a refăcut integral. Și aceasta nu este singura consecință, după cum o să aflăm în articolele următoare.

Nu ne mai mestecăm mâncarea (sau ceea ce numim astăzi mâncare), ci o înfulecăm așa cum e sau chiar o bem, distrugându-ne sistematic tubul digestiv și implicit flora bacteriană. Înghițim antibiotice pentru orice fleac, cu același efect devastator asupra microbilor din intestin. Iar prețul pe care-l plătim acum îl reprezintă bolile civilizației: obezitatea, diabetul (inclusiv la copii), astma, alergiile, cancerul, bolile inflamatorii intestinale cronice. Și golirea stocurilor de hârtie igienică de pe rafturile magazinelor.

Dovada ne-a oferit-o pandemia de Covid-19. Ne-am împăcat cu multe, nu însă și cu insuficientele rezerve de hârtie igienică. Nimeni nu se poate lipsi de acest articol, la urma urmei consumul de hârtie igienică reflectă gradul unei civilizații, nu-i așa? Ei bine, nu. Se pare că este exact pe dos în ce privește consumul acestui produs dedicat igienei personale. În urmă cu un secol, un renumit medic austriac, ale cărui cărți au fost traduse în foarte multe limbi și au apărut în peste 40 de ediții, și-a dedicat întreaga viață studiului obiceiurilor alimentare și tuburilor digestive umane – pe care noi și alimentația modernă ni le distrugem metodic –, pretinzând cu totul altceva. Încă de pe atunci Dr. F. X. Mayr (1875-1965) susținea că, analizând postura oamenilor, forma abdomenului etc., poți să constați care-i sunt problemele digestive și că, de fapt, aproape niciunul dintre aceștia nu mai dispune de un intestin și de un tub digestiv sănătos. Vorbind despre consumul de hârtie igienică, doctorul Mayr îl considera drept măsură a gradului distrugerii digestiei și a funcției intestinale. El susținea:

„Prin urmare, consumul enorm de hârtie igienică din zilele noastre nu reprezintă o măsură a gradului de civilizație atins, ci mai degrabă un trist semn al răspândirii aproape generale a afectării digestive cronice. Animale precum câinii, pisicile, caii, caprele, iepurii sau cerbii, dacă sunt sănătoase, nu se murdăresc prin procesul de defecare. În cazul contrar, medicul veterinar recunoaște din aceasta o boală a intestinului. De aceea, nu este de recunoscut de ce tocmai oamenii ar trebui să constituie o tristă excepție de la regulă.”

Iar cine spune acum „eu nu folosesc niciodată antibiotice” se înșală. Cu toții le folosim, cu sau fără voia sau știrea noastră. S-au scris cărți întregi despre efectele pe care le are folosirea iresponsabilă pe scară largă a antibioticelor. Nu numai în medicina umană sau în cea veterinară, ci și în hrana animalelor, pentru a le stimula creșterea și a spori astfel rentabilitatea. 80% dintre antibioticele vândute în SUA sunt destinate acestui scop oribil, iar 70% dintre acestea au relevanță în medicina umană. Antibiotice care ajung apoi în farfuriile noastre și ne „educă” flora intestinală la dezvoltarea de rezistențe. Apoi antibioticele ajung în canalizare și mai distrug și ce mai rămăsese nedistrus din flora mediului înconjurător, care își avea și ea rostul ei. FDA a relatat că peste 85% din probele de carne prelevate din supermarketuri conțin enterococi (bacterii fecale), mulți dintre aceștia rezistenți la antibiotice considerate extrem de importante, așa-zise „de rezervă”. Aceiași enterococi ocupă un loc fruntaș pe lista infecțiilor nosocomiale în USA.

Ouăle introduse în incubatoare au parte de o „îmbăiere” cu antibiotice în primele 24 de ore, pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor la temperaturile de clocire. Păsările, cărora nu le este dat de om să trăiască mai mult de câteva luni, au parte, în prea scurta lor viață, de mai multe administrări de antibiotice. O curcă cu „durata de viață” de doar trei luni „beneficiază” în medie de 10 tratări cu antibiotice. Nu toate în scopuri terapeutice, ci și profilactice sau, cum spuneam, pentru stimularea creșterii. Iar dacă nu avem parte de antibiotice și de reziduuri de antibiotice în farfurie, putem avea parte direct de bacterii rezistente la ele, așa cum o să vedem în articolele următoare.

Și acum o să fie dezamăgiți și aceia care susțin că nu sunt carnivori, ci simpli vegetarieni sau chiar vegani. Antibioticele pot ajunge și indirect în farfurie, de pildă prin intermediul gunoiului de grajd presărat pe câmpuri sau prin aplicarea directă în agricultură. În Statele Unite sunt folosite anual 20 de tone de antibiotice doar pentru a reduce infecțiile bacteriene la pomii fructiferi.

Poate unii își mai amintesc de lupta îndârjită a unei armate întregi de epidemiologi implicată în depistarea cauzei epidemiei de EHEC (E. coli enterohemoragică), în 2011, din Germania, epidemie care a durat în jur de o lună, timp în care a afectat peste 4.000 de persoane și a pus pe jar infecționiștii din mai multe țări, în încercarea de a afla rezervorul acelor bacterii ucigașe. Până atunci acele bacterii erau rar întâlnite, rezervorul lor era intestinul bovinelor și erau recunoscute a fi periculoase în general pentru copiii sub cinci ani, cărora le afectau rinichii și sistemul de coagulare sanguină. În 2011, însă, au făcut același lucru și cu adulții. S-au înregistrat 53 de decese, multe persoane au ajuns la dializă sau au avut nevoie de transplant renal (în total 855). Era vorba de o bacterie care, în plus față de virulența obișnuită, mai adăpostea în codul genetic și o rezistență multiplă la antibiotice. După ce au fost incriminate și excluse pe rând o mulțime de alimente, inclusiv unele de origine vegetală (roșii, castraveți, salată verde), s-a ajuns, într-un final, la ceea ce astăzi cunoaștem cu toții: la germenii din semințele de schinduf, semințe utilizate atât în Franța (au apărut și acolo cazuri de îmbolnăvire), cât și într-o fermă din Germania. Într-un final s-a depistat și sursa comună de aprovizionare: undeva în Egipt! Și,culmea, s-a dovedit că bacteriile respective aveau drept sursă intestinul uman, nu pe cel animal. De ce spun asta? Fiindcă vorbeam de contaminarea mediului (în acest caz a apelor menajere) cu rezultatele activităților noastre.

Va urma

Celelalte articole le puteți găsi aici:

• Plagiatorii naturii: O minune născută din neglijență
• Plagiatorii naturii: Atacul (II)