Pledoarie pentru ca parlamentarul să se supună alegătorilor și nu șefului de Partid

Pe unde au fost preoții militari? După ce-am terminat de fișat cartea care adună Rapoartele preoților militari, mi-am dat seama că-mi lipsea cunoașterea traseelor străbătute de Armata Română după Trecerea Nistrului. O astfel de dare de seamă îmi trebuia, pentru că Rapoartele se referă la localități greu de identificat azi pe harta Ucrainei sau a Rusiei. Fiecare document precizează însă data și unitatea. Cartea despre Armata română în al Doilea Război Mondial reproduce tabloul diviziilor și regimentelor care alcătuiau Corpurile de Armată. Din data punerii la poștă a Raportului și de la precizarea unității, îmi pot da seama, luînd Dicționarul Armatei noastre în cel de-al Doilea Război, cam pe unde se renovase o biserică, sau se mai botezaseră cîteva sute de copii și adulți sau se ținuse o predică în slujba Războiului Sfînt. Cu toate astea, am nevoie de o cronologie a campaniei. O întocmesc după textele din Armata română, care insistă și pe marile unități aflate în luptă. Abia acum beneficiez de o imagine a frontului de Sud, neglijat prin prioritatea acordată Frontului de la Cotul Donului. Îmi dau seama că, în timp ce Armata a patra asedia prostește Odessa, Armata a treia o luase de a lungul Transnistriei, trecuse Bugul, atinsese Nipru, se splitase pentru ca o parte să atace Crimeea, iar cealaltă Caucazul. Rămîne o chestiune de studiu enigma prezenței masive în Caucaz a partizanilor ruși. Curios e faptul că pînă aici n-am găsit confruntări între ai noștri și partizani.

*

Nu fi rob! Pentru momentul cînd se vor deschide noile Camere, transcriu din Arghezi această pledoarie pentru ca parlamentarul să se supună celor care l-au ales și nu șefului de partid. Tableta a apărut în Seara din 13 mai 1913 și se intitulează Cinstiților deputați și senatori ai României. Scrisoare. Intervenția lui Arghezi vizează bătălia pentru funcția de episcop al Rîmnicului, în locul lui Ghenadie Georgescu, mort în 1912:

„Ce-ai făcut dumneata pînă acum de nu te supui, tu, ales al neamului meu, altora decît lui; căci, de fapt datorești supunere celor care te-au ales și care sînt neamul meu. Cum ți-a poruncit șeful care te-a îndemnat să-l asculți, așa făcut-ai neîncetat. Ce legi vroit-a el, pe-acelea le-ai primit. Ce oameni spusu-ți-a el să slujești, pe aceia i-a slujit. Dușmanii șefului au fost dușmanii dumitale. Ce n-ai făcut! Ce n-ai iscălit! Ce n-ai dat de sfînt și bun, care simțeai că este dimpotrivă osîndit și păgubitor! Ca să te plătești că ești un vot și un om în sfatul țării, ai sprijinit, ca un rob, toate planurile șefilor dumitale.”

*

Recreștinarea Rusiei. Văzîndu-l pe Dan Zamfirescu în holul BAR, și știindu-i legăturile cu popii, îl abordez pentru a-l întreba de bisericile ridicate de noi în Crimeea și în Caucaz. Ce s-a întîmplat cu aceste biserici, unele afișînd portretul lui Antonescu? Au rămas în picioare?

Știe cineva ceva de ele? Sînt în preocuparea Cultului eroilor sau a Patriarhiei? Mi se par întrebări chiar de presă, pentru că și Istoria poate izvorî interesant și chiar senzațional. Dan Zamfirescu îmi mărturisește că tatăl său a fost preot militar. Cît despre Recreștinare, el spune – nițel furios pe nemții de acum – că ne-au făcut să pierdem Războiul prin crimele comise în teritoriile rusești, în timp ce noi dusesem o politică de simpatizare. Asta cam așa e, dacă mă gîndesc că unii comandanți – Ilie Șteflea, Radu Corne, Leonard Mociulschi, Mihail Lascăr – îndemnau preoții să se ocupe și de civilii din teritoriile ocupate.

Mecanismul Pătrășcanu. Aleg în cele din urmă pentru a citi „«Procesul» Mareşalului Antonescu” de Ioan Dan sau Dan Ioan, jurist militar. Din Cuvîntul înainte îmi dau seama că autorul a avut la dispoziţie doar varianta oficială a Procesului din mai 1946. După 1989, au apărut însă Stenograma adevărată a Procesului (Dan Ioan o foloseşte pe cea trucată din 1946. Chiar dacă tipărită în tiraj confidenţial) şi Stenogramele Interogatoriilor.

Reţin însă, pentru o posibilă adăugire la eseul Mecanismul Pătrăşcanu referirile autorului la Legile aberante redactate şi asumate de Lucreţiu Pătrăşcanu, între 1944-1947, ca Ministru al Justiţiei.

Şi mă gîndesc c-ar trebui să scriu un text în răspăr faţă de încercările unor istorici de a-l jeli pe Lucreţiu Pătrăşcanu ca pe un comunist luminat, scos din joc, de fierarul Dej. Am mai scris sau, mă rog!, am mai vorbit că spiritul democratic n-are nici o legătură cu nivelul de cultură al unui politician. Marele istoric Nicolae Iorga a fost mai ticălos, ca politician, decît Teohari Georgescu, iar Octavian Goga s-a manifestat, ca ministru de Interne, mai rău decît Ana Pauker.