Poporul, ca blestem…

Ce blestem o fi  pe țara asta de-a trebuit să decidă între… Nicușor Dan și George Simion? Parcă niciodată vorbele pezevenchiului „Petrov”, întâiul însămânțător de vrajbă postcomunistă, nu s-au potrivit mai bine  ca acum… Probabil că suntem  osândiți  să ispășim păcatul asasinării judiciare  a cuplului Ceaușescu în prima zi de Crăciun a anului 1989, poate… Apropo, dacă istoria  s-a codit atunci să  ne pricopsim cu Nicușor (mezinul familiei prezidențiale) în locul tatălui său la cârma republicii,  iată că de câteva zile avem parte de  un Nicușor – șef de stat,  o caricatură a „Prințișorului” Epocii de Aur, totuși ! Dar, ca să  răspund la întrebarea  băsesciană, chit că îmi voi pune în cap cohorta hipnotizată de puricismele și zamfirecismele exaltaților actori, distribuiți voluntar în rolul de agenți electorali fanatici ai suveranismului, și plutoanele de corporatiști mankurtizați,  blestemul e chiar… poporul ! Unul ce și-a asumat de bunăvoie statutul inferior de turmă, mânată cu biciul și zăhărelul de propaganda ticăloasă prin staulele tiktokizate… Unul care nu se dă în lături să înghită pe nemestecate orice minciună vărsată oficial sau sectar  și să gireze urzelile efemerilor  stăpâni lipsiți  de scrupule… Unul incapabil să gândească  singur  și furat dintotdeauna de mirajul  puterii  oricărui  parvenit ori aventurier de duzină… Unul înnebunit de sclipiciul succesului  clădit pe furăciune și  înșelătorie,  pe șmecheria de gang…  Unul amorezat nătâng de scurtătura  în viață și de  învârteala de-o clipă… Unul în cârdășie mereu cu haiducii de toate felurile, prăsiți de năravurile și moravurile neamului…  Unul pornit  să-și vândă familia și prietenii pe nimic și să-i trădeze oricărui  cotropitor  străin… Unul dispus să-și plece capul de frica tăișului sabiei și să se facă frate cu dracu’ cât să treci puntea… Unul educat la școala „Dar  mie ce-mi iese?”, sub oblăduirea dascălilor  perpetuați  mereu și mereu la catedra stricăciunii de caracter… Unul șiret  și repede „schimbătoriu”, iute la mânie, inconsecvent și delăsător… Unul crescut de mic în cultul baubaului, adaptat lesne ori de câte ori e nevoie la realitățile conjuncturale în pericolul „dușmanului de clasă”, al „exploatării omului  de către om”, al „întinării idealurilor socialiste”, al „democrației furate”, al „invaziei rusești”, al „ieșirii din UE”, al „naționalizării”, al „interdicției de a mai  părăsi vatra natală și de a mânca  banane”…

Ei bine, aceasta este explicația mea pentru situația de azi a României, dăruită  de gloata  cu diplomă  nedefinitului Nicușor Dan, o altă marionetă  din stirpea Iohannis, la fel de aplecat spre puturoșenia instiuțională  ca și predecesorul lui… A, să nu omit faptul că  întâmplările recente, trăite laolaltă din noiembrie 2024 încoace, nu-s decât efectul deceniului maculat de sibianul „Tândală”. Da, fiindcă  vreme de zece ani,  individul ne-a  tratat cu un  dispreț  grețos și fudul,  de parcă am fi fost ciumați. Din sfidarea  wernerică tocmai enunțată s-a născut  resurecția stârnită de șarlatanul politic Călin Georgescu și continuată cu accente huliganice de  Georgică, ultrasul. În contra căruia a sărit  inclusiv  jalnicul  Mircea Cărtărescu, la braț cu manelistul-interlop  Dani Mocanu, o alianță care definește  perfect măreția poporului  nostru înțesat de iude. Deh, marile spirite se întâlnesc inevitabil… Același scriitor căzut deunăzi  în delirul  elogierii  toxicului Traian Băsescu,  insul ales să înceapă „desmădularea” țării, halal intelighenție neaoșă…

Cum s-a ajuns aici? Simplu, „Guvernul României  nu mai finanțează presa pentru a informa cetățenii, ci pentru a-i îndobitoci. Sub pretextul unor «campanii de informare publică», miliarde de lei se scurg către televiziuni, site-uri de știri și influenceri care devin dintr-odată surse de «adevăr absolut».

Este un model pervers și eficient: îi plătești, apoi îi «lași să se exprime». Nu se face cenzură, ci autocenzură. Nu se spun minciuni – se ignoră adevărul. Se evită anchetele incomode, se discreditează sursele reale și se promovează «agenda corectă politic».

SRI, SIE și alte entități din rețeaua profundă a statului nu mai sunt actori discreți ai securității naționale. Sunt regizorii tăcuți ai vieții publice. Au acoperiți în presă, în politică, în administrație. Au infiltrat ONG-uri, consilii județene, consilii de administrație și cabinete ministeriale. Cei care nu joacă după reguli sunt eliminați.

Oricine atinge «sistemul» este automat etichetat: extremist, rusofil, conspiraționist, periculos, destabilizator. Nu există dialog. Există doar etichetare și eliminare din peisajul public.

Departe de a fi o instituție de echilibru, justiția românească este azi un instrument pentru reglări de conturi și protejarea sistemului. Independența e o lozincă. În realitate, cine are puterea, are și controlul asupra dosarelor, anchetelor, deciziilor.

Pentru omul simplu, justiția este o tragedie birocratică – procese care durează ani de zile, costuri imense, șanse minime de succes împotriva statului. Pentru sistem, justiția este o armă – dosare deschise strategic, clasate discret sau reactivate când e nevoie – pentru președinte, este o slugă – numiri convenabile, avize favorabile –, iar pentru SRI, un partener privilegiat, cu protocoale secrete și colaborări «în interesul național»”[1].

Apoi, mai e ceva de băgat la tărtăcuță, „în fiecare campanie electorală, românii sunt puși în fața unei vitrine bine lustruite: candidați care «par» puternici, «sună» bine în discursuri și  «dau bine» la televizor. Totul este regizat ca într-un film de propagandă: decoruri atent alese, replici bine învățate, zâmbete false, dar convingătoare și zero conținut real.

Întrebările esențiale, însă, rămân ignorate: Unde sunt candidații care merită cu adevărat atenție? De ce nu sunt vizibili? Cine decide cine apare și cine dispare din spațiul public?

• Candidatul-sistem: imagine, nu idei

Un profil des întâlnit în politica românească este «candidatul-sistem» – susținut din umbră de rețelele de influență, promovat agresiv în media și protejat de orice întrebare incomodă. Nu are realizări personale notabile, dar are PR. Nu are viziune, dar are sloganuri. Nu are caracter, dar are «sprijinul instituțiilor».

Este candidatul care evită dezbaterile, dar face turul televiziunilor prietenoase. Este omul care nu spune nimic clar, dar promite totul. Este «ambalat» impecabil pentru a părea soluția ideală. Dar, în realitate, este garantul continuității unui sistem corupt, obedient și fără viziune.

• Candidatul-victimă: linșat pentru că spune adevărul

De cealaltă parte există oameni care, deși au demonstrat competență, onestitate și viziune, sunt sistematic marginalizați. Unii dintre ei sunt candidați reali. Alții nu mai candidează pentru că știu că statul paralel nu i-ar lăsa nici măcar să ajungă la semnături fără dosar penal.

Acești oameni sunt eliminați în tăcere. Nu prin dezbateri, ci prin lipsa oricărei mențiuni despre ei. Sunt invizibilizați mediatic, demonizați pe rețelele sociale prin «influenceri de buzunar» și reduși la tăcere de o presă care primește «campanii guvernamentale» în schimbul obedienței.

Adevăratele confruntări de idei sunt evitate. În schimb, avem talk-show-uri regizate, unde moderatorii se comportă ca niște păpușari ai percepției, iar «contracandidații» par mai degrabă colegi de echipă decât rivali politici.

Publicul nu trebuie să aleagă în cunoștință de cauză. Trebuie să aleagă dintr-o ofertă restrânsă, controlată și manipulată.

România nu duce lipsă de oameni care ar putea schimba țara. Duce lipsă de canale curate de comunicare. Oricine nu este parte a sistemului este blocat – fie prin lipsa spațiului mediatic, fie prin discreditare activă. Funcționează principiul «dacă nu putem controla narativul lor, îl vom distruge».

Când un om onest apare în spațiul public, are două opțiuni:

– Să se alinieze și să devină decor;

– Sau să fie linșat și distrus reputațional, financiar, juridic”[2].

Prin urmare, la un asemenea popor, ce președinte mai nimerit  ca… Nicușor Dan ? Care, încă din campania electorală,  și-a anunțat compatrioții că va revigora lupta anticorupție și se va îngriji de îndrumarea  procurorilor, cărora se angajează să le fie far călăuzitor… Cum oare?  Ghici ciupercă…

P.S.: O nedumerire mă încearcă la finalul mascaradei prezidențiale, e de neocolit ! Un segment masiv de nicușorieni l-au votat în toamnă pe Ciucă sau pe Ciolacu, iar în turul întâi ba pe Antonescu, ba pe Ponta ori Lasconi și de aceea mă căznesc să le pricep  cameleonismul  lăuntric… Și întrucât  nu reușesc, zău că aș ruga un psihiatru să le creioneze  instabila  personalitate!  Așa, ca să mă păzesc de ei și să-i înțeleg orișicât !

[1] Andrei Ignat, În România nu contează adevărul. Contează ce ți se spune că este adevărat,  în Q Magazine din mai 2025

[2] Andrei Ignat, În România nu contează adevărul. Contează ce ți se spune că este adevărat,  în Q Magazine din mai 2025