Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Poporul Sentinelese, o excepție vie a globalizării

North Sentinel face parte din Insulele Andaman și Nicobar, un arhipelag extins administrat de India, care se întinde între extremitatea sudică a Indiei și coasta de vest a Myanmarului. Precum triburile izolate și necontactate din alte părți ale lumii, în special din pădurea tropicală amazoniană, sentinelienii sunt considerați a fi foarte expuși riscului de a contracta boli contagioase transmise de străini, împotriva cărora nu au nicio apărare imunologică sau au o apărare redusă.

Din punctul de vedere al lui Kiona N. Smith, licențiată în Antropologie, cu privire la numărul de oameni care trăiesc acolo, probabil că există undeva între 80 și 150 de persoane, dar ar putea fi vorba de până la 500 sau de doar 15 persoane. Poporul Sentinelese este înrudit cu alte grupuri indigene din Insulele Andaman, un lanț de insule din Golful Bengal din India, dar a fost izolat suficient de mult timp pentru ca alte grupuri din Andaman, precum Onge și Jarawa, să nu le poată înțelege limba. Pe baza unei singure vizite într-un sat din Sentinelese, în 1967, știm că trăiesc în colibe cu acoperișuri înclinate. Vizitatorul a descris un grup de colibe construite una în fața celeilalte, cu un foc atent întreținut în fața fiecăreia. Știm că aceștia construiesc canoe mici și înguste, pe care le manevrează cu ajutorul unor prăjini lungi în apele puțin adânci și calme din interiorul recifului. Din aceste canoe, sentinelienii pescuiesc și recoltează crabi. Sunt vânători-culegători, iar dacă stilul lor de viață se aseamănă cu cel al popoarelor înrudite din Andaman, probabil că trăiesc din fructe și tuberculi care cresc sălbatic pe insulă, din ouă de pescăruși sau broaște țestoase și din vânat mic, cum ar fi porcii sălbatici sau păsările. Sentinelienii folosesc drept arme arcuri și săgeți, alături de sulițe și cuțite, iar vizitatorii nepoftiți au învățat să le respecte îndemânarea și spiritul războinic.

Multe dintre aceste unelte și arme au vârfuri de fier, pe care sentinelienii le găsesc probabil aduse la țărm și pe care le prelucrează pentru a se potrivi nevoilor lor. Nativii țes coșuri cu ochiuri de plasă și folosesc adzi din lemn cu vârfuri de fier. Echipele de salvare ancorate în apropierea insulei, la mijlocul anilor 1990, au descris focuri de tabără pe plajă noaptea și sunete de oameni care cântă. Dar, până acum, străinii nu cunosc nimic din limba sentineză, antropologii fac de obicei un efort să se refere la oameni după numele pe care îl folosesc pentru ei înșiși, dar nimeni din afara Insulei Sentinelului de Nord nu știe, de fapt, cum se numesc sentinelienii, cu atât mai puțin cum să îi salute sau să îi întrebe cum arată cu adevărat viziunea lor despre lume și rolul lor în ea. Ceea ce știm cu siguranță este că nu le pasă prea mult de companie și au exprimat acest lucru în mod clar chiar și fără o limbă comună. Într-o noapte din 1771, o navă a Companiei Indiilor Orientale a trecut pe lângă Insula Sentinel și a văzut lumini strălucitoare pe țărm. Dar nava se afla într-o misiune de cercetare hidrografică și nu avea niciun motiv să se oprească, așa că sentinelienii au rămas netulburați timp de aproape un secol, până când o navă comercială indiană numită Nineveh a eșuat pe recif. 86 de pasageri și 20 de membri ai echipajului au reușit să înoate și să se salveze până la plajă. S-au înghesuit acolo timp de trei zile înainte ca sentinelienii să decidă, evident, că intrușii au stat prea mult timp fără să fie întâmpinați cum se cuvine, lucru pe care l-au demonstrat cu ajutorul arcurilor și săgeților cu vârf de fier. Istoria occidentală consemnează doar actul final al întâlnirii, dar este interesant să speculăm ce s-ar fi putut întâmpla în satele sentinelese în spatele scenei. Au existat dezbateri cu privire la modul în care să se ocupe de acești nou-veniți? Victimele naufragiului au depășit o graniță sau au încălcat o lege necunoscută pentru ei, determinându-i pe sentineleni să reacționeze, sau pur și simplu le-a luat trei zile pentru a decide ce să facă?

Pasagerii și echipajul navei Nineveh au răspuns cu bâte și pietre, iar cele două părți au format o coabitare incomodă până când o navă a Marinei Regale a sosit pentru a-i salva pe supraviețuitorii naufragiului. În timp ce se aflau în zonă, britanicii au decis să declare Insula Sentinel ca făcând parte din posesiunile coloniale ale Marii Britanii, o decizie care a contat cu adevărat doar pentru britanici până în 1880. Atunci, un tânăr ofițer al Marinei Regale, pe nume Maurice Vidal Portman, a preluat conducerea coloniei Andaman și Nicobar. Portman se considera un antropolog, iar în anul 1880 a debarcat pe Insula Sentinel de Nord cu un grup mare de ofițeri de marină, deținuți din colonia penală de pe Insula Great Andaman și ghizi andamanieni. Au găsit doar sate abandonate în grabă, se pare că oamenii i-au văzut pe intruși venind și au fugit în ascunzători. Dar un cuplu în vârstă și patru copii trebuie să fi rămas în urmă, iar Portman și echipa sa de căutare i-au capturat și i-au dus la Port Blair, capitala colonială din sudul insulei Andaman. În curând, toți cei șase sentinelieni răpiți s-au îmbolnăvit, iar cuplul de bătrâni a murit în Port Blair. Portman a decis că este o idee bună să îi lase pe cei patru copii bolnavi pe plaja din North Sentinel împreună cu un mic teanc de cadouri. Nu avem cum să știm dacă aceștia au răspândit boala la restul poporului lor sau care ar fi putut fi impactul.

Dar experiența cu siguranță nu i-a lăsat pe sentinelieni cu sentimente călduțe față de vizitatorii străini. În 1896, un deținut evadat a fugit din colonia penală din Marea Insulă Andaman pe o plută improvizată. Într-o ilustrare excelentă zicalei românești „din lac în puț”, fugarul a eșuat pe insula North Sentinel. O echipă de căutare colonială i-a găsit rămășițele câteva zile mai târziu, pline de răni provocate de săgeți și cu gâtul tăiat. Britanicii au decis cu înțelepciune să îi lase pe sentinelieni în pace, cel puțin pentru următorul secol sau cam așa ceva.

Primul și probabil, singurul contact amical a fost stabilit în anul 1991 de către savantul T.N. Pandit. Foto: Bored Panda


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Poporul Sentinelese, o excepție vie a globalizării”

  • Sa speram ca americanii n-o sa-i „democratizeze” si p-astia!

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog