Porunci și interdicții – polii pandemiei

„Crede și nu cerceta”, un lucru cât se poate de firesc pentru toți cei care descoperă și urmează apoi cu smerenie și sfințenie drumul spre lăcașurile de cult de tot felul. La polul opus se situează aceia care, dorind la rândul lor să creadă, vor ca mai întâi să cerceteze. Între cele două „tabere” se interpun o mulțime de alte convingeri, presupuneri, temeri și scepticisme, a căror manifestare ia amploare ori de câte ori se prefigurează un eveniment inedit, unul care amenință să perturbe echilibrul și așa precar al colectivității. Parcă niciodată – nici măcar în cele mai fierbinți campanii electorale – spiritele nu sunt mai magnetizate și mai polarizate ca într-o pandemie. Se caută trenduri de urmat și portițe de scăpare, se fac calcule și prognoze, se împroașcă învinuiri, totul forfotește, freamătă și conspiră. Fiecare caută pe cont propriu „vinovatul”. Problema este că nu toți sunt împotriva unuia singur și nici unul singur nu pare să fie împotriva tuturor.

„Săracii cu duhul” refuză brusc să mai dea crezare „până nu vor vedea” cu proprii lor ochi. Alții, care s-au fript cândva cu supa, suflă acum și în iaurt și nu se lasă impresionați nici măcar atunci când le sunt prezentate „dovezile” concrete și li se etalează negru pe alb sub nas și în fața ochilor. Atunci când preotul enunță cele zece porunci – adăugând pentru siguranță și câte o amenințare cu una sau mai multe plăgi sau alte blesteme -, toți cei veniți să-l asculte aprobă la unison, ferm convinși de veridicitatea tezelor dictate cândva de cineva la fel de invizibil ca și virusul cu care „amenință” oamenii aflați în slujba științei și ale căror eforturi de a face invizibilul vizibil chiar sunt încununate de succes. Cât de mândri au fost cercetătorii atunci când au reușit, în sfârșit, să vizualizeze primul virus de doar câteva zeci de nanometri, să-l fotografieze și să-i publice imaginile, drept dovadă că… „este”! Dovezi în fața cărora, cei la fel de convinși de existența divinității, se întorc să sărute icoanele unor zeități de a căror omniprezență nu se îndoiesc câtuși de puțin, deși niciunul dintre ei nu le-a văzut sau întâlnit vreodată.

Știința insistă în continuare și încearcă să dezvăluie și să expună „rațional” mister după mister. Neobosiți explică cercetătorii, prin zeci de teorii, cum cele zece plăgi nu au fost pedepse aplicate de divinitate, ci cel mult catastrofe naturale, așa cum le trăim și astăzi, multe dintre ele declanșate de oamenii înșiși, pedepsindu-se astfel singuri pentru nerespectarea regulilor conviețuirii pașnice cu natura. Însă, dacă cineva încearcă să explice enoriașilor împătimați, cum că „sângele” care colorase cândva apele Nilului fusese reprezentat posibil de niște alge roșiatice sau de animăluțe microscopice care se înmulțiseră peste măsură din cauza schimbărilor climatice, otrăvind și restul viețuitoarelor acvatice, va fi pus la punct de îndată cu remarca: „Pedeapsa a venit de Sus. Cel de acolo vede totul”. Tot astfel sunt percepute și alte minuni și „semne divine” precum cele ale ostiilor, icoanelor și relicvelor sângerânde, deși motivul, spun cercetătorii, este unul simplu: o bacterie numită Serratia, căreia îi plac carbohidrații și condițiile de păstrare a obiectelor sfințite.

Oamenii s-au temut întotdeauna de toate fenomenele percepute cu cele cinci simțuri și pe care mințile lor nu le puteau pătrunde, oferindu-le motivul și explicația. S-au temut de eclipse, cutremure, vulcani, invazii de lăcuste, leproși, ciumați sau… emigranți. Ciuma bubonică, sau moartea neagră cum i se mai spunea, era aceea care-i alunga periodic din așezări, făcându-i să-și abandoneze în grabă casele și avutul, să pună focul peste tot (inclusiv în încercarea de a „purifica aerul îmbâcsit” care se spunea că ar aduce boala) și s-o ia la goană, căutându-și adăpost altundeva. Soarta celor schilodiți de lepră era și mai cumplită. Teama declanșată în rândul celor „întregi” la vederea făpturilor mutilate de boală, îi făceau să vâneze leproșii, izgonindu-i din viața societății, izolându-i pe vecie în leprozerii, privându-i de dreptul la proprietate, de a întemeia o familie, de a râde, de a cânta, de a fi oameni; erau înmormântați – simbolic, fiind siliți să ia parte la propria slujbă funerară – de vii și dați uitării pentru totdeauna.

Frica ancestrală de tot ce ni se întâmplă și nu-și găsește o explicație plauzibilă nu ne-a părăsit nici astăzi, în epoca descoperirilor atomice. Omul este o ființă ciudată și plină de contradicții. Unii se tem de o divinitate pe care nu au văzut-o niciodată și nu pot fi convinși, decât cu greu, să se teamă de un virus, în ciuda asigurărilor experților că acel microorganism există și că este sau poate fi periculos. Alții se tem doar atunci când trăiesc catastrofele pe viu și, iarăși, alții nu pun nimic la îndoială din tot ce vine de la autorități, transformându-se în veritabili ipohondri. Alții se simt abandonați de preoți și știință deopotrivă și se lasă bombardați de sfaturi contradictorii, de promisiuni, amenințări, pedepse, împachetate în cuvinte goale dar pompoase, din care extrage fiecare ce i se potrivește.

Oare ce face diferența între cei doi „sfătuitori” aflați nu se știe de ce în opoziție? Spiritualitatea și știința. Să fie faptul că preoții ne „spală” creierele din vremuri imemoriale cu aceleași teze, ce nu se cer și nu se lasă schimbate, ci doar se repetă ritmic, ca rapelul unui vaccin, care încearcă să-i reamintească corpului că are de îndeplinit o sarcină și că dacă nu va proceda cum trebuie, va suferi consecințele? Dar și cei din grupa erudiților ne „curăță” periodic mințile, aducându-ne la cunoștință noi și noi dezvăluiri, una mai revelatoare ca cealaltă. Și decidenții de la putere se simt „chemați” să ia măsuri și să ne apere de ce-i mai rău, la nevoie chiar împotriva propriei voințe, recurgând la orice scenariu de groază adecvat scopului. De ce unii întâmpină rezistență iar ceilalți au putere de atracție?

Nu cumva oamenii se doresc ocrotiți și în siguranță, se vor luați în serios și înțeleși, au nevoie de reguli statornice în viață și nu de unele care să se schimbe de la o zi la alta? Preoții au o singură învățătură, un singur „adevăr”, pe care îl propagă fără șovăială. Nu se contrazic unul pe altul decât atunci când mai multe religii și grupări religioase își dispută zeitățile. Atunci se ajunge la măceluri fără nicio justificare, dar asta este o altă chestiune. Știința și politica, în schimb, clocotesc de controverse. Fiecare pretinde a avea dreptate și cere să i se dea ascultare. Cu greu se pun de acord și dacă da, doar parțial. Până și în explicarea celor zece plăgi încă se mai ciocnesc teoriile între ele. Uneori experții sunt consultați (și crezuți) de decidenți, alteori nu. Uneori vociferează, alteori se retrag și se învăluie în tăcere, de teama de a nu fi declarați persona non grata de către cei deciși să meargă pe drumul considerat de ei a fi cel corect.

Ce-i mai rămâne de făcut omului simplu? Omul simplu își îmbracă straiele bune și merge la biserică. Sau se îndreaptă către Dumnezeu și i se încredințează lui cu trup și suflet. Convins că vechile sale cunoștințe – liniștea și credința – îl vor pune la adăpost de zarva de afară și îl vor salva și de data aceasta. Poate că o apropiere a celor două „tabere” ar fi mai mult decât binevenită. Am avea multe de învățat dacă ne-am cupla trupul cu sufletul și mintea. Am ști cum să ne aflăm liniștea prin credința în… ceva. Cei cu carte ar putea instaura doar niște porunci simple și ușor de respectat, cu eficiență dovedită. Zece porunci ale prevenției și ale unei vieți sănătoase și echilibrate, care ar putea fi predate și explicate pe înțelesul tuturor încă din copilărie. Căci ele ne-au adus cu siguranță specia mai departe pe parcursul sutelor de mii de ani.

Firește, este de datoria oamenilor de știință să pună multe sub semnul întrebării și să caute dovezi. Problemele apar atunci când ei apar în fața publicului cu lucruri încă nefinisate și neconfirmate pe deplin, lăsându-se provocați de concurență și conduși de dorința de a fi primii undeva. Poate că provocările de orice natură ar trebui abordate în spatele ușilor închise și doar atunci când soluțiilor propuse li se confirmă valabilitatea și toți implicații se pun de acord, vorbind aceeași limbă, de-abia atunci să se dea drumul pe coș celebrului fum alb și să i se comunice omului normal, pentru ca acesta la rândul său, în cunoștință de cauză, să-și poată decide proprii pași.