Poți hămăi la Marele Licurici?

Momente și evenimente comentate de mine. Pe 31 octombrie 2006, doi cetățeni români au fost reținuți de americani și închiși pentru c-au fost surprinși filmînd fără autorizație o bază militară americană de lîngă Mosul. În 2007, cei doi sînt eliberați, pentru că filmaseră din prostie și nu în scopuri de spionaj. În România afacerea a căzut pe conflictul dintre președintele Traian Băsescu și premierul Călin Popescu Tăriceanu. Pe 7 noiembrie 2006, MAE e informat. Nu face publică informația. Pe 13 noiembrie 2006 primește informația Traian Băsescu. În presă Cazul explodează pe 31 ianuarie 2007. Românii află că doi cetățeni români ședeau închiși într-o închisoare militară americană din Irak fără ca în țară să se fi știut de opinia publică. MAE confirmă Cazul. Aflat la Bruxelles, Traian Băsescu declară că nu știe despre cazul celor doi. Pe 1 februarie 2007, Traian Băsescu își amintește c-a fost informat încă din 13 noiembrie 2006. Tăriceanu declară că el a aflat doar din presă. Cum Ministrul de Externe e Mihai Răzvan Ungureanu, se aprinde Scandalul. De ce președintele a fost informat și șeful Guvernului, nu. Premierul cere demisia lui MRU. Pe 5 februarie 2007, MRU demisionează. Evident, în comentariile mele din Jurnalul Național m-am ocupat de caz. Pe 2 februarie 2007, îl abordam dintr-un unghi neașteptat.
Cum de nu ne-au informat americanii?

Cazul celor doi români deținuți de Armata americană în Irak sub titlul de prizonieri de război se anunță deja, prin datele definitorii, drept una dintre numeroasele afaceri postdecembriste condamnate să rămînă obscure.

La întîlnirea dintre opacitatea unei Puteri ce se vrea întemeiată pe Adevăr și tembelismul de telenovelă al unei prese tot mai tabloidizitate se întrevede deja neputința opiniei publice de a afla răspunsul la cîteva întrebări esențiale:

1. a) De ce n-a întreprins nimic președintele după ce, în 13 noiembrie 2006, fusese informat?
2. b) De ce nu l-a informat MAE și pe Călin Popescu Tăriceanu?
3. c) De ce n-a informat MAE opinia publică și familiile?
4. d) Ce jocuri meschine s-au mai urmărit prin trimiterea dosarului în poalele Oficiosului prezidențial?

Chiar dacă pedepsită să rămînă nelămurită, noua afacere își dezvăluie, totuși, un aspect asupra căruia se poate medita.

Nu știm dacă tîmplarul și electricianul doar au încălcat Regulamentele, deținerea lor timp de trei luni dînd expresia tembelismului american, sau dacă ei au filmat pentru o forță ostilă Coaliției.

Sigur este însă că ei sunt doi cetățeni români înșfăcați de militarii americani, vîrîți la zdup și ținuți acolo ca prizonieri de război.

Peste tot în lumea civilizată, autoritățile unui stat se dau de ceasul morții cînd doi cetățeni ai statului respectiv sunt arestați și ținuți într-o închisoare dintr-o altă țară.

Cu atît mai mult se agită autoritățile cînd țara cu pricina se numește Irak.

Țara în care judecătorii, avînd în spate soldatul american cu pușca, pronunță sentințe ca pe vremea lui Saddam Hussein, iar condamnații la moarte sunt spînzurați în direct la tv.

Ar fi fost normal ca autoritățile noastre să se neliniștească, dacă nu le permitea osînza să se agite.

Autoritățile, în frunte cu președintele, au dovedit, fără drept de apel, că le doare în cot.

Somat să se pronunțe la conferința de presă de la Bruxelles, Traian Băsescu a expediat chestiunea în stilu-i binecunoscut cînd vine vorba de ceva care nu-i aduce profit electoral.

Și a doua zi, cînd a fost obligat să-și aducă aminte că fusese informat, președintele n-a dat semne că l-ar preocupa cazul.

Prestația prezidențială a celui care se vrea Cel mai iubit fiu al poporului e stranie nu doar prin raportare la obligativitatea Autorității statului roman de a-și ocroti cetățenii oriunde s-ar afla și în orice încurcătură s-ar vîrî aceștia.

E stranie și prin raportare la cei care îi dețin pe cei doi romani ca prizonieri de război.

Cei care îi dețin sunt militarii americani.

Altfel spus, cei cu care militarii romani luptă – umăr la umăr, vorba unui clișeu – în infernul din Irak.

România e aliata Americii într-un război: zis și cel din Irak.

Așa cum, între 1941 și 1944, a fost aliată Germaniei într-un alt război: zis și cel din Est.

Să ne imaginăm că doi cetățeni români nimeriți pe frontul rusesc ar fi fost înșfăcați de nemți, vîrîți la zdup și deținuți ca prizonieri de război.

Ar fi răspuns Mareșalul Antonescu ridicînd din umeri șugubăț, cum a procedat Traian Băsescu cînd a fost întrebat despre situația celor doi cetățeni romani?

N-am pus întîmplător această întrebare întemeiată pe raportarea la Mareșalul Antonescu.

De fiecare dată cînd s-a pus problema retragerii noastre din Irak, Traian Băsescu și-a destupat robinetele cuvintelor mari: onoarea militară, datoriile sfinte față de aliați.

Cam aceleași vorbe cu care Mareșalul Antonescu dădea o replică mustrărilor, tot mai ample și mai vehemente, pentru că refuza să iasă din Alianța cu Germania.

Ca și în cazul Mareșalului, n-avem motive să nu-i dăm dreptate lui Traian Băsescu.

Într-adevăr, e o datorie de onoare de a merge pană la capăt alături de Aliații americani în capcana dezastrului din Irak.

Și dacă noi ne purtăm atît de corect, atît de loial, n-ar fi cazul, oare, să le amintim Aliaților că și ei ar trebui să se poarte la fel?!

Firește că ar trebui. Cu o singură condiție.

Ca România să fie aliat și nu slugă.

Or, din cate se știe chiar de la Traian Băsescu, România e mai mult slugă la Marele Licurici.

Cum să reacționeze altfel decît printr-un scheunat domnul președinte la sfidarea Aliatului american: de a lua prizonieri de război doi cetățeni români într-un război pe care-l ducem împreună?