Poveste de Paște

După vreo zece ani m-am întors acasă, acolo de unde plecasem. Copilăria mi-am petrecut-o mai mult printre bunici. Când m-am întors, mulți se mutaseră deja la cimitir. De câte ori mă duceam în vizită, era prilej de mare gălăgie: ciori, vrăbii, guguștiuci, de parcă era așteptată furtună. Cei pe care îi lăsasem copii nu îndrăzneau să-mi vorbească. Crescuseră pe la casele lor și se rușinau. În casă, pe unde încercam să-mi fac un pic de loc dădeam peste bunica. Plecase pe neașteptate din sănătate, lăsând în urmă tot ce considerase amintiri.

Pe vremea comunismului se tăia curentul seara. Învățam la lampă sau la lumânare. În perioada tezelor colecționam toate lumânările de nunți sau de botezuri din vecini. După inhalări repetate de fum, pentru bunica nu a fost o surpriză că în facultate m-am apucat serios de fumat. Înainte de a merge la facultate mai pufăisem cu prietenele, mai mult curiozitate decât viciu. La facultate a devenit sport fără filtru. La întoarcerea acasă, pe vremea democrației, se tăia curentul noaptea. Locuiam peste drum de gară. Mă înfășuram în plapumă și ieșeam pe balcon. Oricine locuiește pe lângă o gară nu are nevoie de ceas. Acolo timpul se măsoară în mersul trenurilor.

Era înainte de Paște. Gătisem câte ceva, dar nu foarte mult. Lucram și nu prea aveam mult timp liber, iar mama și tata mă ajutau cu mâncare la pachet. Vopsisem însă niște ouă. Auzisem de solitari care jucau șah cu ei înșiși, puteam și eu să ciocnesc niște ouă.

Pentru noaptea Învierii pregătisem o lumânare albă. M-am îmbrăcat frumos. Abia ce mă întorsesem de la serviciu și eram un pic obosită. Am aruncat cu puțină apă rece pe ochi. Pe unde locuiam nu curgea apă caldă. În curtea bisericii erau doar câteva femei. Nu le cunoșteam. Se uitau la mine fără să știe de unde veneam, cine eram. Nu prea dădeam duminica pe la biserică, de multe ori lucram. Le-am lăsat să-și dea coate și să se întrebe. Copiilor nu le păsa. Alergau fericiți după cum și eu alergasem altădată, așteptând să vină Lumina. Trecuse bine de miezul nopții când mi-am făcut curaj să întreb pe cineva de ce nu a început slujba. Toată lumea m-a privit de parcă eram căzută din cer. Biserica fusese trecută pe rit vechi, slujba începea la ora unu noaptea. Le simțeam privirile mustrătoare, ostile. Nu am găsit nicio față prietenoasă, care să scoată confuzia din încurcătură. M-am întors acasă. Am așteptat cuminte … până am ațipit. Când m-am trezit, Isus înviase deja.

Mi-am adus atunci aminte de o poveste pe care o auzisem în tren. Oamenii fac uneori confesiuni aiuritoare străinilor cu care călătoresc. Un domn trecut de prima tinerețe depăna amintiri de pe vremea când se mutase în casă nouă, la București. Hotărâse, mai mult nevasta, să sfințească casa, ca să le fie de bine. Au invitat un preot de la o biserică din apropiere, au pregătit bucate alese și și-au invitat neamurile. De așteptat au tot așteptat, preotul nu a venit. Mai apoi au aflat că fusese chemat la un bolnav aflat pe patul morții, iar dascălul uitase să-i anunțe. În mijlocul mesei se afla un vas cu apă curată și un snop proaspăt de busuioc. Domnul proprietar de casă nouă a spus o rugăciune de înnobilare a apei, i-a cerut iertare lui Dumnezeu că n-a rezistat tentației de a păcătui, doar nu avea să arunce la gunoi atâta mâncare sau să lase casa să creadă că fusese adoptată! Adevărata sfințire a casei a avut loc un pic mai târziu, dar preotul a aflat de tărășenie abia la spovedania de dinaintea Paștelui.
Așa și eu, am aprins lumânarea și i-am spus luminii că pentru mine era venită de la Ierusalim. Dumnezeu ce să zică și El: păi dacă e lumină, să se facă Lumină.