Povestea pescarului Vasile. Încorporarea

 

Povestit de el însuși și tradus în engleză de Rook Carnegie din Braila, România

Publicat in 1904, in jurnalul periodic britanic, “The Wide World Magazine”

Vai, nu m-am gândit la ceea ce tocmai spusesem!

A doua zi, tatăl meu, care fusese peste gheață spre Braila să cumpere cârlige, a venit și ne-a spus, cu o privire ascuțită către mine, că se vorbea că balta va fi vânată pentru a prinde tinerii care nu și-au făcut serviciul militar. Acum, dacă era ceva mai justificat decât altceva pentru oamenii de pe mlaștină, era ideea de a face serviciul militar, cu viața ei strâmtă și obișnuită, rigoarea și disciplina, după libertatea spațioasă a baltii, și, în consecință, bărbații au făcut tot posibilul să evite serviciul. Autoritățile profitau de gheață pentru a trimite grupuri de doi sau trei soldați sub comanda unui sergent sau caporal în mlaștini pentru a căuta recruții, oferind chiar si o recompensă în bani pentru fiecare recrut adus.

Acum, coliba noastră era într-un grup de sălcii cu trestii în jur, cu excepția intrării din fată, iar fiind construită pe trestie însăși, nu era ușor de distins. Totuși, am păstrat aproape. O dată sau de două ori grupuri de soldați au urcat pe partea dinspre spatele colibei, dar nu ne-au văzut, deși poți fi sigur că îi urmăream cu atenție. Dar într-o după-amiază – oh, zi fatală pentru mine! – se întunecase destul de tare și credeam că armata nu mai ieșise din balta pentru acea zi, așa că am aprins focul. Abia începuse să trosnească și fumul care urca prin gaura special construită pentru el, când dintr-o dată am auzit voci afară, sunetul cuiva forțând loc printre ramurile joase de salcie și apoi zgomotul facut cind patul puștilor loveste gheața.

„Repede, pe aici”, a șoptit Maria, și a început să traga de o grămadă de plase din spatele colibei. M-am strecurat dedesubt și am rămas perfect nemișcat. „Deschide ușa!” a strigat o voce ascuțită de afară. Pentru o clipă, toți au rămas nemișcați; apoi tatăl meu s-a dus la ușă.

În fața ei stăteau un sergent și trei soldați. Sergentul s-a aplecat, ascunzându-și ochii de fum, să privească în jurul colibei. „Ești singurul bărbat aici?” a întrebat, dar privirea lui părea mai mult fixată pe frumoasa Maria, care stătea împreună cu mama mea, încercând să pară nepăsătoare. Din ascunzătoarea mea printre plase am simțit că aș fi putut să sar și să-l strangulez în timp ce el își ținea ochii obraznici asupra Mariei și a spus: „Arăți foarte bine”, încercând să-i facă un compliment voalat.

„Suntem singurii aici”. Tatăl meu a mârâit posomorât, dar în ciuda indiferenței, sergentul nu părea să creadă pe deplin asigurările de la rudele mele. Am aflat după acea ca sergentul fusese angajat mereu la astfel de lucrări pentru abilitatea lui de a simți prezențele recruților.

„Ce este aia din colț?” a întrebat el, întorcându-și privirea spre plasele unde stăteam ascuns. „Acolo?” „Oh, doar plasele pentru peste”, a răspuns tatăl meu. Deși a încercat să pară rece, fața lui trebuie să-l fi trădat, ca și pe mine. „Ha, ha! Ghita, dă-mi arma ta,” a strigat sergentul.

A luat muscheta, cu baioneta atașată, de la unul dintre soldați care a intrat în colibă la porunca lui. „Să vedem dacă nu a mai rămas niciun pește în ele.” Și a ridicat arma ca și cum ar fi vrut să înfigă baioneta prin plasă. Un strigăt a scăpat din partea Mariei și toți au sărit înainte, de parcă l-ar fi împiedicat să-și ducă la îndeplinire scopul.

Sergentul a lăsat arma jos.

„Ho, ho! Vom avea pește la mamaliga noastră” a râs el. „Băieți, ia vedeți cine e ascuns sub plasele alea.”

Înainte să pot să  fac orice miscare, plasele mi-au fost dațe jos și eram mâinile a doi milițieni puternici, în timp ce sergentul și al treilea soldat supravegheau cu atentie pe rudele mele ca să poata sa previna în caz de tentativă de salvare.

„A, vei fi un milițian excelent”, a spus sergentul, uitându-se la mine de sus până jos. „Vino, frate, lasă-o pe fata aceea cu ochii frumoși să-ți aducă hainele pe care le vrei, ca să nu o uiți. Dar repede, draga, a spus el întorcându-se spre Maria, se face târziu și nu va mai dori prea mult sa mearga unde mergem, noi avem grijă de băieții noștri atât de bine”. Și a izbucnit într-un râs larg de propria sa inteligență, la care soldații s-au alăturat cu sârguință, însă eu nu aveam chef să râd, pot să-ți spun, Domnule, iar săraca Maria și mama mea plângeau, în timp ce tatăl meu privea fără speranță.

Așa că am plecat printre trestii, cu degetele mari atât de strâns legate cu o sfoară încât sângele era aproape să iasă din ele. A fost ghinionul meu la cazarmă să ajung în mâinile sergentului care mă vânase; și ce mai prieten era!. Si acum cred că îi văd fața răutăcioasă, privindu-mă în toate acele luni de tortură. Pentru mine, obișnuit cu libertatea nelimitată a mlaștinilor, unde nimeni nu aparține unui stăpân, a fost o tortură să învăț să mărșăluiesc regulat, să mă scol la aceeași oră, să fac exact ce mi se spunea și nimic altceva, și să trebuiască să-mi păstrez brațele și accesoriile curate. Cumva, deși uneori încercam cu adevărat să-i mulțumesc – mereu mă agățam în cărțile negre ale sergenților și caporalilor, iar sergentul părea mai ales să se bucure să inventeze noi neplăceri și capcane ca să mă prindă cind ma împiedic de ceva si fac o greseala.

În luna martie am fost declarat „apt” la instrucție și am efectuat prima și singura mea tură de santinelă. Vremea era aspră – mai mult din cauza vântului tăios decât a gerului –, iar între timp sosise vestea că gheața se sparsese mai sus, pe cursul râului. Într-o seară, la ora nouă, am fost condus pe chei împreună cu ceilalți militari care urmau să intre în schimb. Îmi amintesc că am fost al doilea care a preluat postul. Am preluat consemnul și cojocul gros de la santinela pe care o înlocuiam, iar grupul s-a îndepărtat cu zgomot de pași, lăsându-mă singur cu gândurile mele.

 

Acolo, în fața mea, dincolo de râu, se afla iubita mea baltă, deși, în întuneric, nu puteam vedea decât la câțiva pași de marginea cheiului. În timp ce stăteam acolo, cu gândul departe, în mlaștini, la Maria mea, am auzit acel sunet surd și puternic – pe care îl cunoștea prea bine oricine – sunetul produs de gheața ce începea să crape de dedesubt, împinsă în sus de apele în creștere. Apoi s-au auzit pocnete ascuțite, asemenea unor focuri de armă, și am auzit echipajul unei nave ancorate mai jos strigând în grecește, în timp ce isi legau nava mai bine ca să nu fie luată de apele care se dezghetau.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *