Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Povești cu blide… și pohta ce-am pohtit. Varianta bucolică

S-a întâmplat să fie miercuri, nici foarte luni, nici îmbuibat de sâmbătă. Veneam, nu pe drumul ce duce la Vaslui, deși mi-ar fi prins bine compania unor sărăntoci cu inima nu tocmai rece, ci de la serviciu. Urmăream gunoaiele duse de vânt, după o altă zi în care oameni civilizați își făcuseră de lucru pe străzi și trotuare. A fost cât pe ce să dau peste trei cetățeni, un bărbat și două femei, care se chinuiau să prindă un panou publicitar cu niște sârmă. Pentru o clipă am avut impresia că purtau prin buzunare și niște bandă adezivă. Procedeul părea atât de românesc încât am ridicat ochii din pământ și m-am uitat mai bine. Nu trecusem nici pragul pădurii și nici nu mă jucam de-a bunica Scufiței Roșii. De pe panoul publicitar mă priveau prostite două tocănițe, niște cârnați boierești, o salată de sfeclă și niște fripturi.
-Români? am întrebat, căci ce altceva ar mai fi fost de zis?!

La vedere păreau romi, sau cum le-or mai zice intelectualii. Pentru mine, țigani. Oacheși, zâmbitori, cerându-și scuze că mi-au aținut calea. După bulbucarea ochilor mi-am dat seama că nu parolau în limba română. Ele tot cu șorțuri, el cu mustață înnegrită cu funinginea de pe fundul ceaunului. Tocmai ce deschiseseră un restaurant, încă mai aveau de pus la punct detalii. M-au întrebat și ei de unde sunt.
-Din România.

Pe panoul publicitar se lăudau cu rețete cehești, slovace, poloneze și ungurești.
-Aveți de mâncare? am îndrăznit.
-Avem, avem, poftiți!

Au azvârlit cablurile cât colo, au lăsat panoul rezemat de zid și m-au poftit înăuntru.
Mese acoperite cu fețe de masă și folie de plastic, să nu se păteze. Vaze cu floricele, culese de pe unde s-a putut. Vitrine calde, ca la cantină. Mă simțeam atât de acasă că-mi venea să mă descalț la ușă.

-Dar voi de unde sunteți? i-am întrebat, că prea ardeau la foc mic coincidențele.
-Din Slovacia. Din Cehoslovacia.
-Kundera? am întrebat ca să mă aflu în treabă, mai mult pentru că dădea bine să-mi aduc mie aminte. Arabella?

Nimic. Cetățenii erau mai tineri de treizeci de ani. La un moment dat bărbatului i-a dat în clocot o amintire:
-Văleu, Arabella și Rumburak!

A început să le explice și femeilor despre ce vorbeam. Îl priveau de parcă tocmai admisese că în Slovacia creșteau banane. Trezite din uluială, i-au făcut semn să se laude cu mâncarea. A dat toate capacele la o parte și a lăsat vorbele să fugă care pe unde le ducea mirosul. După câteva minute și-a dat seama că nu am înțeles nimic. A ieșit de după tejghea, mi-a oferit un loc la o masă și mi-a spus că aveau și meniu. S-a întors cu câteva îmbrăcate în haine negre, elegante, cu litere aurii. Înăuntru bâlci! Nu stăpâneau foarte bine limba engleză, dar zâmbeau internațional. Chiar de pe prima pagină, atenția călătorului înfometat era atrasă de un ostropel cu valențe de intrigă venețiană, recomandat oricărui Romeo care apucase să se bucure de ceva puradei cu Julieta. Etichetele exotice continuau și pe celelalte două pagini. Fotografii mari, făcute mâncării propriu-zise și nu furate de pe internet. Nu avuseseră pe cine să întrebe cum se micșorează pozele. Toți trei stăteau cu ochii pe mine. Mă apucase o poftă de râs, de abia ce am reușit să stăpânesc incul. Noroc că luasem și mintea cu mine și, judecând după poze, am făcut bine că am întrebat:

-Se poate plăti și cu cardul?
-Nu, numai bani peșin.

Nu aveam mărunt la mine, numai niște amărâte de carduri.
-Puteți plăti și prin transfer bancar. Vă dau numărul de cont.

Râsul nu a vrut să mai asculte de mine. După ce mi-am mai revenit, le-am spus că mă duc să caut un bancomat, să fac rost de niște bancnote. S-au uitat la mine cu atâta neîncredere, încât după proba de râs, mă încerca un pic și plânsul. Am plecat. Am bătut jumătate de oraș ca să găsesc un bancomat curat, fără comisioane și promisiuni deșarte. M-am întors la restaurant. Nu le-a venit să creadă. Râdeau din te miri ce. Ar fi fost în stare să-mi pună la pachet jumătate din galantar.

Dar să vă fac un rezumat al expoziției de delicatese:
Aperitive:
Nu există așa ceva. Variantă posibil de luat în calcul, dacă vor exista și clienți lipsiți de vlagă care nu se pot lua la trântă direct cu felul întâi.

Felul întâi:
Ciorbă de linte cu cârnăciori. Variantă fără promisiuni de altă interpretare.
Ciorbă gulaș. Iute. Uleiul de un deget de deasupra ciorbelor mi-a adus aminte de anii mei de studenție din București și de cantinele din Regia Politehnicii. La noi, în Bucovina, grăsimea vine din dresul cu smântână, aceea pe care bunicii mei o tăiau cu cuțitul și nu varianta copie-de-aracet din supermarket-uri.

Felul doi:
Tot felul de cârnați prăjiți, genul german, dar fără umilință. Variante interpretate doar cu sfârâială, stropite cu vin doar dacă vin musafiri.
Piept de pui cu ceapă roșie caramelizată. Variantă pentru scripcă și țambal.
Ceafă de porc la ceaun. Variantă fără re-re-uri.
Gulaș de vită. Cu mazăre. Picant. Variantă interpretată cu arsură de gâtiță, servit pe o clătită gen tocinel, cât tigaia, gumoasă ca pingica pantofarului, îndoliată pe la margini.
Pilaf cu jumări. Variantă cu iz de nopți arăbești, numai bune de stat la taclale.

Garnituri:
Cartofi prăjiți. Variantă pentru puturoșii fără respect pentru bucătăria internațională.
Cartofi țărănești. Variantă câștigătoare, fără nicio nevoie de interpretare.

Desert:
Bulboacă neagră: bezea albă pe soclu de napolitană, îmbrăcată în strai subțire de ciocolată fără lapte. Variantă fără alcool, fără vicii, care mi-a adus aminte că ar fi fost providențial să fi dat și eu două lire pentru cercetarea în scopul eradicării diabetului.

Poate ați crezut că am dat bir cu fugiții. Mâncarea mirosea foarte bine, iar oamenii aceia, chiar dacă nu cine știe ce bucătari renumiți, munciseră o zi întreagă ca să am eu la ce să găsesc nod în papură. Nu o să vă spun ce-am comandat, dar o să vă spun că mâncarea a fost delicioasă. Nu au avut nici măcar să-mi dea rest, fiind la început nu avuseseră prea mulți clienți, nici încasări. Am promis să trec și a doua zi.

A doua zi am cumpărat și alte feluri de mâncare. Uleiul folosit ar fi putut salva alte patru zile de gătit la aragaz. Veganii sau englezii care contabilizează starea vremii ar fi ieșit urlând a blasfemie, după întâlnirea cu galantarele. Slovacii s-au bucurat că m-am întors, ba au mai adus și parte din bătrânii familiei și i-au așezau frumos, pe scaune, să aibă cui să se laude cu mușteriu. Exuberanța lor m-a întors printre amintirile din copilărie, taman atunci când părinții mei au fost tocmiți să creștineze un țigănuș din unul din satele Sucevei. La petrecerea în aer liber s-au servit porc și vițel la proțap, găini fripte, sarmale moldovenești, plăcinte de toate felurile și vin din cel scump. Ai mei și invitații lor au fost așezați la mese separate și tratați precum fețele împărătești. Tata, însă, a preferat să unească mesele și să danseze după pofta inimii, căci taraful era de-al casei, iar muzica mai dulce ca trifermentul.

Am lăsat bacșiș, după multe insistențe, dar tot mi-au pitit niște prăjiturele pe lângă cutiuțele de luat acasă. Patronul mi-a spus că după ce am plecat, cu o zi înainte, foarte mulți români le-au trecut pragul, întrebând de feluri de mâncare de care ei nici nu au auzit, dar cumpărând până la urmă ce era în ofertă. M-a întrebat dacă știu să gătesc românește și mi-a oferit un loc de muncă la el în restaurant. Pentru că i-am mărturisit că am deja un loc de muncă, m-a iscodit să vadă cam la ce aș pohti, promițând să gătească și pe gustul meu de-acasă. Familia patronului mă privea cu atâta speranță încât nici nu am avut curajul să mă gândesc la ce-o fi pohtind și salariul meu.
Înainte de a pleca, m-au invitat să trec pe-acolo și vineri, pentru că era seară cu muzicanți. Aveam și alte lucruri de înfăptuit, dar nu m-a lăsat inima să le spun.

Vineri seară, la ieșirea de la serviciu, am trecut cu taxi-ul prin fața restaurantului. Era plin de oameni. Dacă nu ar fi fost, aș fi oprit, mi-aș fi lăsat baltă toate interesele, vorba poetului, făcându-i pe plac distinsului Edmund Pascha, care încerca să mă ademenească cu o colindă sprințară, de bucurie și la acordeon.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Povești cu blide… și pohta ce-am pohtit. Varianta bucolică”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *