Guvernul Cioloș nu a primit votul de încredere al parlamentului

Povești de spital

Pentru un jurnalist, spitalul, în lipsa unui câmp de luptă, este un spațiu care oferă, cu generozitate, subiecte pe bandă rulantă. Nu mă refer la subiecte pentru știri, când stai cu sufletul la gură și ochii pe telefon, așteptând să moară vedeta care „își trăiește ultimele clipe”, pentru ca tu să fii primul care îl scoți chiar și pe șeful șefilor tăi din emisie să intri, cu chiuituri de bucurie în cap, dar prefăcându-te trist, cu BreakingNews. Nici interviurile cu medici, bine regizate, nu la acestea mă refer. Să mergi în spital ca un oarecare (pentru că dacă mergi cu microfon ori fug toți, ori sar toți pe tine să-ți spună despre bătaia de joc din spital) și să observi. Să te pui pe un scaun și să stai așa o zi întreagă. Atunci poți vedea multe. Și pe medicul gârbovit de povara că tocmai a pierdut un pacient, și pe medicul care-și bate satisfăcut buzunarul încercând să afle câți bani s-au strâns, și pe asistenta care iese ciufulită din camera de gardă. Dar, în primul rând, poți vedea oamenii, cei care, cu sau fără speranță, stau și așteaptă.

Când eram în Târgu Mureș, în fiecare primăvară îmi făceam „revizia tehnică”. Cât timp așteptam să intru în cabinete, am ascultat povești multe. Vă prezint două, din 2015, 23 și 24 martie.

Arta educației copilului stă în fustă

Astăzi, la spital. O țigancă (gaboriță de Crăciunești) cu doi copii cam de aceeași vîrstă, 6-7 ani, unul mai mic. Amândoi, frumoși foc. Unul, cel mai mic, bolnav, cumințel, tot ofta. Mama nu mai știa cum să-l copleșească, oblojească. Celălalt, drac împielițat. Se vedea clar că este gelos din cauză că atenția mamei era canalizată spre cel bolnăvior. Se ocupa și de el, în sensul că-l amenința că nu-i mai ia nimic dacă nu se potolește. Ăla, nimic. La un moment dat, mama îi spune celui sănătos să aibă grijă de fratele lui, că ea are o treabă, și dusă a fost. Și a început cel sănătos să se comporte cu fratele lui exact cum se comporta mama: îl giugiulea, îl mângâia, îl încuraja, îl pupa. Mă gândeam că femeia a plecat în lume și am ieșit să mă uit. Era la două coridoare distanță. „Are grijă de el, nu?” m-a întrebat. „Da, are”. „Foarte bine”. Eu sunt convinsă că femeia asta nu a fost la cursuri, să dea o căciulă de bani să audă citate motivaționale, și uite cum știe să-și responsabilizeze copiii.

Și mi-am amintit că, acum doi ani, am fost la un curs despre mamele femei de carieră vs. mamele-mame. Și a fost adusă și o gaboriță. A ascultat ea, foarte atentă, vreo două ore discuții elevate. La final, a fost rugată să explice cum se descurcă ea cu copiii. A zis doar atât: „Eu cred că copiii acestor doamne au probleme pentru că doamnele nu au fuste de care să se țină. Doamnele au pantaloni sau fuste scurte și strâmte, ăsta-i baiul”.

(23 martie 2015, Târgu Mureș)

Cu căciula-n mână și zece ouă-n traistă

Dacă vă e dor de tata sau de bunicul de la țară, de mama sau de bunica, dacă ei nu mai sunt pe lumea asta, mergeți la spital și-i găsiți pe hol.

Dacă vin singuri, neînsoțiți de copiii de la oraș, îi vedeți cum se opresc în fața clădirii imense; le e teamă să intre, se simt copleșiți de mulțime, de forfotă, dar nu se panichează. Se uită domol la ce du-te-vino e acolo, se feresc de iureșul halatelor, apoi, după ce-și scot căciula, pătrund pe hol. Unde e un haos și mai mare. Își scot biletul de trimitere, se lipesc de un perete când vine în viteză o targă mobilă, privesc discret și cu milă la persoana de pe targă. Dau să întrebe ceva, dar renunță; li se pare că tot ce se întâmplă acolo e mai important decât ei, care au venit „doar să se caute”. Găsesc o îngrijitoare care dă cu mopul printre picioarele pacienților. În sfârșit – își spune – pe ea o pot deranja, că nu-i ocupată să salveze vieți. Femeia se uită pe bilet și îi dă o explicație cu „pe coridor înainte, apoi la stânga, apoi la scări faceți dreapta, apoi iar înainte”. Deși nu a înțeles nimic, nu insistă. Mulțumește și pleacă mai departe. Poate că și instinctul, care l-a ajutat să nu se rătăcească nici în viață, nici în pădure, îl călăuzește să ajungă în fața cabinetului. Se așază pe un scaun, își strânge cu grijă lângă el traista, în care a pus „zece ouă pentru doamna doctor”, își pune căciulă pe genunchi, își odihnește pe ea palma aspră, și așteaptă. Pentru că nu are telefon mobil, este singurul care privește în jur, îi studiază pe cei care intră și ies. Când se deschide ușa cabinetului, nu sare pe asistentă, nu este nervos că „stau de azi dimineață și nimeni nu se uită la mine”. Este singurul care nu este încruntat și nici schimonosit de boală; poate că-l dor și pe el multe, dar nicio clipă de pe față nu-i dispare blândețea.

Se deschide ușa cabinetului. „Doamna Muntean!” Mă duc lângă el și-l prind de mână. „Mergeți dumneavoastră, eu mai am timp”. Mă privește uimit, dă să se opună. „Mergeți, îmi amintiți de tata”. Cum nu mi-am mai putut opri lacrimile, a înțeles. S-a ridicat, și-a luat cu grijă traista și căciula, m-a privit în ochi și s-a îndreptat către cabinet. Când a ieșit, cam după 20 de minute, m-a căutat cu privirea. „Doamnă… tu copilă, să-ți dea Dumnezeu sănătate”

(24 martie 2015. Târgu Mureș)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Povești de spital”

  • Frumos. De mult timp nu am mai citit un asemenea text care sa ma emotioneze profund…Multumesc Doamna Cora!

  • Doamne..!!! „Enigmatici si cuminti…” ca-n poezia lui Adrian Paunescu, se sting bunicii, se sting parintii nostri incet,incet si ce ne mai ramane? Nici macar speranta celor sapte ani de acasa…la ce „invatamant” se mai face in zilele noastre…si la cum se comporta cei din jurul nostru ?
    In alta ordine de idei unii manageri de spitale ar trebui sa mai faca asa zis-ul „schimb de experienta” (cum se numea odata) cu managerii de spitale din Ardeal (fara falsa modestie) ca au ce invata. Nu se spune ca: „omul cat traieste tot invata…”

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog