Prăbușirea unei instituții naționale

La moartea lui Ion Iliescu s-au făcut unele trimiteri la atmosfera națională creată de moartea lui Corneliu Coposu, la 11 noiembrie 1995. Din toate punctele de vedere comparația celor două evenimente e o prostie. Asta deoarece între 1995 și 2025 se întinde o prăpastie de condiții. La care se adaugă momentul morții: Ion Iliescu a murit după ce dispăruse practic din viața publică, în timp ce Corneliu Coposu a murit în plină activitate publică, în calitate de Lider al Opoziției la regimul Ion Iliescu.

Postura lui Corneliu Coposu explică într-un fel conținutul și tonul amplului comentariu publicat de mine în Evenimentul zilei din 13 noiembrie 1995, ediția a doua, sub titlul semnificativ – Prăbușirea unei instituții naționale:

Aura unui muritor se croiește, în cele mai multe cazuri, din puterea pămîntească pe care o deține. Regii, împărații, prim-secretarii Comitetelor Centrale ale Partidelor Comuniste, președinții republicilor prezidențiale au inspirat și inspiră respect nu atît prin făptura lor de gînd și carne, cît mai ales prin accesoriile funcției pe care o dețin. Stalin era, în ochii rușilor, asemenea unui Dumnezeu, pentru că de încruntarea degetului său mic depindea soarta a milioane de cetățeni. De la om la om, Hitler nu impresiona prin nimic. Un băutor de bere din Berlin era mult mai interesant. Văzut însă la tribună, din mijlocul mulțimii fanatizate, beneficiind, așadar, de avantajele funcției, el impresiona ca un supraom. Regii și împărații au stîrnit contemporanilor fiori de respect prin lumea de lux și îngîmfare în care se izolau, ruptă de lumea obișnuită. Chiar și președinții unor republici democratice, precum SUA, își au nimbul tot în prerogativele funcției. Rolul tribunei de la care vorbea Hitler îl joacă aici televiziunea — instrumentul capabil să transforme un om obișnuit într-o ființă legendară. De aceea, dispariția unor astfel de oameni stîrnește neliniști în colectivitățile pe care le conduc. Boala lui Elțîn a pus în stare de alarmă nu numai Rusia, dar și întreaga planetă. Dacă n-ar fi un nou țar, dacă n-ar avea la îndemînă butonul nuclear, mai mult ca sigur Boris Elțîn, oricît de seducător s-ar dovedi din punct de vedere fizic și intelectual, n-ar fi provocat o asemenea îngrijorare.

Corneliu Coposu n-a fost nici rege, nici împărat, nici dictator, nici președinte. N-a fost nici măcar ministru. A fost, oficial, președintele unuia dintre numeroasele partide ale României postdecembriste și, neoficial, liderul de necontestat al opoziției. Dacă judecăm precaritatea opoziției autohtone de după decembrie 1989, nu riscăm nimic afirmînd că nici în această calitate, de lider al adversarilor lui Ion Iliescu, Corneliu Coposu n-a avut nicio putere pămîntească. De altfel, el n-a beneficiat de niciunul dintre privilegiile care dau fioroșilor zilei aura de legendă. N-a șezut într-un palat. N-a străbătut bulevardele în convoaie înfricoșătoare, precedat de puști și sirene. N-a descins nicăieri străjuit de surîsuri și plecăciuni, anunțat de flăcăi cu priviri fioroase. Și cu toate acestea, știrea că liderul PNȚCD a fost internat în spital, în stare gravă, a produs îngrijorare la nivelul întregii țări. S-a săpat o cută de gravitate nu numai pe fețele membrilor PNȚCD, ale politicienilor din opoziție, dar și pe chipurile oamenilor puterii. S-au neliniștit nu numai adepții PNȚCD și ai opoziției, dar și adepții lui Ion Iliescu, ba chiar și cetățenii care nu se prea dau în vînt după politica autohtonă. Cum se explică acest paradox? Foarte simplu: Corneliu Coposu a fost, în sine, o instituție. Ființa sa plăpîndă a reușit, fără niciun alt punct de sprijin, să devină legendară.

Cînd dispare un atotputernic al zilei — un rege, un dictator, un președinte cu puteri depline — neliniștea colectivă își are temeiul în nevoia de „Tătuc”. El, cel aflat acolo, deasupra muritorilor de rînd, beneficiind de instrumentele puterii, le dădea celor simpli sentimentul siguranței. Ei știau, chiar dacă nu și-o mărturiseau, că Tătucul veghează asupra lor, garant al liniștii și al stabilității. Îngrijorarea provine din gîndul la ziua de mîine — zi care, prin dispariția stîlpului de susținere care e atotputernicul clipei, se poate prăbuși asupra cetățeanului de rînd. De ce însă această îngrijorare în cazul lui Corneliu Coposu? Ce-i va lipsi acestei țări prin dispariția fruntașului țărănist? Oricît ar părea de ciudat, colectivitatea românească simte instinctiv că-i va lipsi siguranța.

Corneliu Coposu n-a fost un atotputernic al zilei. A fost doar liderul opoziției. Nu această funcție l-a făcut însă unul dintre stîlpii de susținere ai stabilității interne. Indiscutabil, cauzele trebuie căutate în personalitatea celui dispărut. Corneliu Coposu a fost o autoritate morală și politică indiscutabilă — nu numai prin biografie, dar și prin felul de a fi. S-a numărat printre puținii lideri ai opoziției care s-au bucurat de respectul și chiar de admirația oamenilor puterii, ale adversarilor politici. Sentimentele și-au avut cauza nu numai în vîrstă și biografie, dar și în personalitatea celui plecat dintre noi. În orice democrație rămîne fundamental, dincolo de bătălia politică propriu-zisă, faptul de a avea un adversar matur, serios, cu care se poate dialoga, care-ți poate da garanția că o înțelegere e respectată.

Pentru puterea postdecembristă, Corneliu Coposu a fost o astfel de personalitate. Liderii PDSR, Ion Iliescu în primul rînd, au știut că au în Corneliu Coposu un partener de dialog sigur. Au știut, de exemplu, că punctele sale de vedere emanau de la un politician matur, conștient de interesele naționale ale României.

Să reamintim, din acest punct de vedere, că fruntașul PNȚCD s-a numărat printre puținii oameni din Opoziție care au apreciat rolul pe care îl joacă serviciile secrete în apărarea siguranței noastre naționale. Și cînd spun asta nu mă refer la cuvintele sale frumoase despre SRI, cuvinte care pot fi bănuite ca stînd sub semnul unui simplu protocol diplomatic, ci la insistența pe care a pus-o, în dese rînduri, pe necesitatea ca România să aibă servicii secrete puternice, în stare să facă față uriașei bătălii duse, în acest spațiu, pe plan internațional. N-a fost o întîmplare faptul că nu i-a iertat președintelui Iliescu minciuna potrivit căreia ar fi pledat, în SUA fiind, împotriva acordării clauzei pentru România. Văzînd că Ion Iliescu nu-și cere scuze, Corneliu Coposu a refuzat să-l mai întîlnească. Un alt politician ar fi putut fi bănuit de un gest menit a-i aduce capital electoral. Corneliu Coposu s-a simțit însă lezat în esența ființei sale. A fost, în întreaga sa viață, un aprig luptător pentru interesele naționale ale României. Sub acest semn s-a bătut alături de Iuliu Maniu, a îndurat pușcăria comunistă, s-a așezat, după decembrie 1989, în fruntea luptei pentru eradicarea comunismului și pentru o societate democratică. Un asemenea om nu putea pleda pentru răul pe care-l reprezenta, față de țară, neacordarea clauzei de către SUA. De aceea, a considerat afirmația riscantă a lui Ion Iliescu drept o jignire ireparabilă.

Chiar dacă violent critice împotriva puterii, punctele sale de vedere au reprezentat, pentru oamenii echipei Iliescu, un reper. Nu de alta, dar ele au venit din partea unei personalități a cărei luciditate nu putea fi pusă la îndoială. Cum nu putea fi pusă la îndoială nici sinceritatea lor. Din aceleași temeiuri, Ion Iliescu și liderii PDSR au putut conta, în orice moment, pe o înțelegere cu Corneliu Coposu. Sunt clipe în istoria unei țări cînd interesele naționale cer un acord între putere și opoziție. O condiție necesară pentru eficiența unei asemenea înțelegeri o reprezintă existența unor parteneri siguri, serioși, pe al căror cuvînt se poate conta.

În aglomerația aiuritoare care e opoziția română de azi, Corneliu Coposu reprezenta unul dintre politicienii care, prin autoritate și seriozitate, putea garanta o asemenea înțelegere. Din acest punct de vedere, eu nu contest sinceritatea declarațiilor lui Ion Iliescu și ale liderilor PDSR, date la moartea lui Corneliu Coposu.

România va simți din plin absența lui Corneliu Coposu și dintr-un alt punct de vedere.
Șase ani de tranziție au reușit să compromită radical conceptul de om politic. Omul politic, văzut la televizor și în paginile presei, a ajuns să se confunde la noi cu șmecheria lunecoasă, cu derbedeismul de ultimă speță, cu mahalagismul slinos, cu demagogia ieftină, cu lipsa de scrupule.

În această lume de balet murdar al politicii românești postdecembriste, Corneliu Coposu a făcut o figură aparte. Jurnaliști, politicieni, oameni simpli sunt unanimi în a aprecia că fostul lider PNȚCD a fost, înainte de toate, întruchiparea verticalității morale.

Din decembrie 1989 și pînă acum, Corneliu Coposu a fost stegarul luptei anticomuniste. S-a așezat sub faldurile acestui drapel nu pentru că el ar fi devenit la modă după răsturnarea lui Ceaușescu. Fostul secretar politic al lui Maniu s-a manifestat, de-a lungul întregii sale vieți, ca un anticomunist convins.

A făcut ani grei de închisoare pentru aceasta. Culmea absurdității, a suferit pentru aceasta și după decembrie 1989. Încercarea din 29 ianuarie 1990, terfelirile la care a fost supus din partea unor barzi ceaușiști, ostilitatea unor cetățeni de rînd au fost, cred, pentru Corneliu Coposu, un examen mult mai dificil decît anii de pușcărie. Înțelegea violența îndreptată împotriva sa de către autoritatea comunistă. N-a putut să înțeleagă însă faptul că anticomunismul său funciar i-a putut aduce batjocura și ostilitatea unora chiar și după prăbușirea comunismului.

Un altul ar fi cedat. Corneliu Coposu n-a fost însă un fanatic rigid. El a fost înzestrat și cu binecuvîntata de Dumnezeu capacitate de a-i înțelege pe cei din jur. L-a învățat în acest sens și exemplul Mîntuitorului. De aceea, fără a renunța o clipă la idealurile sale anticomuniste, el a dovedit în politică un tact de excepție.

Deși n-a acceptat niciun compromis cu puterea instalată după decembrie 1989, a înțeles că transpunerea în viață a idealurilor sale anticomuniste presupune suplețe și pragmatism. Din această sinteză dintre consecvența morală exemplară și realism s-a ivit un om politic de excepție — o personalitate care a întruchipat, în ochii românilor, idealul politicianului democrat.

De aceea, Corneliu Coposu a îndeplinit misiunea de a reabilita, în ochii opiniei publice românești, conceptul de om politic, atît de grav știrbit de măscăricii ajunși pe scenă, din culise, după decembrie 1989. Ori de cîte ori s-a încercat a se identifica democrația cu haosul, pluralismul cu derbedeismul, parlamentarul cu trîndavul inutil, exemplul Corneliu Coposu a putut servi cu brio drept contraargument.
Prin dispariția sa, viața politică autohtonă rămîne fără un reper fundamental.

Am vrut de mai multe ori să scriu un lung articol despre Revoluția Română. Furat de subiectele mult mai presante, deși mult mai trecătoare ale prezentului, n-am găsit răgazul s-o fac. Am însă acum posibilitatea să formulez cel puțin teza pe care voiam s-o demonstrez.

Revoluția Română nu poate fi înțeleasă cîtă vreme o limităm la evenimentele din perioada 17–22 decembrie 1989. Judecată doar din perspectiva acestor evenimente, Revoluția Română poate fi oricînd etichetată drept o lovitură de stat pusă la cale de o grupare de activiști comuniști, cu sprijinul Moscovei, pentru a aduce pe tărîm românesc perestroika gorbaciovistă.

Revoluția Română se întinde însă pe o perioadă mult mai lungă: din 17 decembrie 1989 pînă prin februarie 1990. Între momentele ei marcante trebuie incluse nu numai revolta de la Timișoara, izbucnirea de la București și fuga lui Ceaușescu, dar și marile demonstrații anticomuniste din ianuarie 1990.

De fapt, dacă ne gîndim bine, tocmai aceste mari manifestații au dus la adevărata prăbușire a comunismului. Adăugate unor mari modificări ale contextului internațional, ele au exercitat asupra echipei neocomuniste ajunse la putere în decembrie 1989 o extraordinară presiune în direcția realizării unor reforme democratice, anticomuniste.

Incontestabil, în fruntea acestor mișcări s-a situat Corneliu Coposu. Din acest punct de vedere, putem spune că fostul fruntaș țărănist s-a numărat printre liderii de frunte ai Revoluției Române.

Grație luptei sale consecvente, dusă nu numai între decembrie 1989 și februarie 1990, dar și pînă cînd moartea l-a răpit, România s-a depărtat de comunism – chiar dacă printr-un proces extrem de dificil și complicat.

Nu ne dăm seama de uriașa pagubă pe care o reprezintă moartea unei personalități decît la mult timp după aceea. Corneliu Coposu face însă excepție. Ne-am dat seama că viața politică autohtonă, viața publică în general a țării, va fi grav afectată de dispariția sa chiar din clipa cînd a intrat în stare gravă în spital.
Am încercat atunci un sentiment de profundă îngrijorare. Un sentiment care, sunt sigur, se va adînci odată cu trecerea timpului.