Prăpastia dintre noi și Occident n-a fost creată de comuniști. Ea a existat dintotdeauna

Momente și evenimente comentate de mine. După decembrie 1989, o obsesie națională a fost Intrarea noastră în Europa. Sub acest semn, s-au făcut pe bandă rulantă legi copiate după legile europene. În numeroase rînduri, ca publicist am avertizat că, pe lîngă schimbarea Legilor, România are nevoie și de schimbarea mentalităților. Nu atît comuniste, cît mai ales balcanice. Nu întîmplător comentariul din Cotidianul, 14 decembrie 1998, se intitulează:

Ca să intrăm în Europa trebuie să ieșim nu atît din comunism, cît mai ales din balcanism!

La reuniunea primilor-miniștri de orientare social-democrată din țările asociate la Uniunea Europeană, Radu Vasile a reiterat angajamentul României de a se adapta la legislația europeană. Domnia sa vede în asta condiția fundamentală pentru intrarea noastră în Uniunea Europeană, ceea ce ar însemna și intrarea în Europa. Chestiunea făuririi în România a unui sistem de legi și de instituții similare celor din Occident nu e o noutate. Au pus-o de-a lungul celor opt ani postcomuniști toate guvernele care s-au succedat. Au ridicat-o în numeroase rînduri toți politicienii democrați. Ne-au cerut-o organismele internaționale: Consiliul Europei, NATO și Uniunea Europeană. Dînd curs acestei condiții, de opt ani în România se făuresc, mai ceva ca pe bandă rulantă, legi aproape copiate după cele din Occident și instituții cu care se mîndresc, de decenii întregi, statele civilizate. Drept urmare, avem, din punct de vedere al legilor și al instituțiilor, cam atît ce ne trebuie pentru a fi o țară europeană. Și cu toate acestea, multe dintre întîmplările petrecute la noi în anii postcomuniști, ba chiar și după noiembrie 1996, ne situează într-o ipostază de țară aflată la mii de kilometri depărtare de Europa. Teoretic, Justiția e independentă. E trecută asta cu litere apăsate în Constituție. Practic însă, Justiția e încă la cheremul puterii politice. Teoretic, avem o Administrație care pune în prim-plan interesele cetățeanului. Practic însă, cetățeanul e tratat de Administrație cu o indiferență depășită doar de aroganță. Pe hîrtie, sîntem în Europa, în realitate, n-am intrat încă, și nici nu se prea întrevăd șanse de a realiza acest deziderat în următorii ani.

Principala cauză trebuie căutată în oamenii care lucrează în aceste instituții. Deși nici o lege nu-1 obligă pe judecător să asculte de poruncile politicienilor de la putere, totuși, sînt numeroase cazuri în care judecătorul dă o sentință după cum i se suflă în urechea lipită de telefon. Deși nici o lege nu-1 obligă pe redactorul de la TVR să fie un instrument la cheremul Puterii, principala instituție publică de presă e o biată slujnicuță. E limpede, așadar, că piedica ridicată în calea instaurării în România a unui adevărat stat de drept o constituie mentalitățile. Ori de cîte ori a venit vorba de aceste mentalități, politicienii și jurnaliștii le-au pus pe seama anilor de comunism. Deceniile de dictatură bolșevică i-au obișnuit pe români să nu ia în serios instituțiile statului de drept. Ei știu – se spune – din anii comunismului că, în ultimă instanță, independența Justiției, supunerea Administrației la exigențele cetățenilor, sînt frumoase cuvinte pe hîrtie. Că, la o adică, puternicul zilei, deși vorbește în discursurile sale de independența instituțiilor statului de drept, nu se va sfii să-l lovească pe cel ce o ia în serios. Și sub puterea acestei credințe, judecătorul, ca să dau numai un exemplu, e leu paraleu cînd în fața sa se află un dușman al puterii. El se transformă într-un biet mielușel, în schimb, dacă la mîna sa ajunge din întîmplare un prieten al puterii. Din această credință în influența nefastă a mentalității moștenite de la comunism s-a născut un clișeu al presei și al politicii. E vorba de lozinca luptei împotriva comunismului din noi. Dacă la atîta s-ar rezuma bătălia pe care trebuie s-o ducem pentru a intra în Europa, lucrurile ar fi simple. Din nefericire, mentalitățile care stau în calea funcționării reale a instituțiilor statului de drept nu sînt doar rămășițe ale dictaturii comuniste. Sînt rezultatul unui întreg secol din istoria României. Nostalgicii anilor interbelici se întrec în a cînta această perioadă, în care văd un fel de rai către care trebuie să ne întoarcem. E suficient – spun ei – să revenim la anii interbelici pentru ca România să intre în Europa. Nimic mai fals decît această credință că România interbelică a fost mîndra țară europeană. Literatura română dintre războaie, căreia unii i-au zis și realistă, demonstrează însă contrariul. România n-a fost niciodată la înălțimea Vestului. Rîpa dintre noi și occidentali n-a fost creată de comuniști. Ea a existat dintotdeauna. Comuniștii doar au adîncit-o. Iat-o sesizată nu acum un deceniu, pe vremea lui Ceaușescu, ci acum 70 de ani, pe vremea lui Brătianu, de către Mihail Sadoveanu. În jurnalul său de călătorie în Olanda, intitulat chiar așa, „Olanda“, publicat în 1928, marele scriitor notează :

„Și rînduielile sociale, ca şi rînduiala civilizației, în părțile acestea puțin poetice ale Apusului, sunt așa de sus, raportate la noi – încît mai aproape suntem de regii barbari ai strămoșilor cei vechi, Tracii, decît de zborul lui Lindbergh. Ne mîngîiem unii – puțini – că trăim timpul nostru; e destul să privim în juru-ne și să vedem, ca să ne apară realitatea, cu ignoranță, sălbăticie și sărăcie într-o splendidă țară cu bogății naționale“.

Să-l mai amintim aici pe Caragiale, pe Arghezi, pe Nae Ionescu? Inutil. Multe dintre pamfletele lui Arghezi împotriva justiției interbelice, a administrației strîmbe, a poliției primitive, a licențelor trucate, par a fi scrise azi. Despre politicianismul care-și spune cuvîntul în desemnarea celor ce trebuie să conducă sau chiar să facă parte din instituțiile statului de drept și-a trecut pana scriind Nae Ionescu.

Lucrurile sînt limpezi. Pentru a intra în Europa avem nevoie, pe lîngă instituții occidentale, și de oameni cu mentalități de occidentali. Numai cînd vom avea astfel de oameni, instituțiile și legile democratice nu vor fi simple vorbe pe hîrtie. Pentru aceasta trebuie să facem o reformă morală. Dar nu cea despre care vorbește Alianța Civică (reformă pentru înlăturarea mentalităților comuniste), ci o reformă morală care să înlăture toată drojdia balcanică din sufletul românesc. Ca să intrăm în Europa, trebuie să ieșim nu atît din comunism, cît mai ales din balcanism!