Precum câinii, tremurăm și dăm din coadă în același timp, că nu știm dacă primim hrană sau bătaie

Nu intru în categoria de vârstă matusalemică, dar consider că am trăit suficient și am trecut prin multe, încât să pot afirma că, de un an și jumătate, trăim vremuri din ce în ce mai ciudate. O dictatură nevăzută se instaurează prin haosul premergător creat cu bună știință. Nu este nicio teorie șoptită la o adunare conspirativă și nici o poveste de groază cu tentă de SF. Este doar ceea ce noi trăim și ni se impune spre a accepta, fără a băga de seamă, absorbiți fiind de rutină, facturi, scumpiri, vacanță, caniculă sau inundații.

Deși gongul celui de-al doisprezecelea ceas bate cu putere de ceva vreme, ceața lentă a asfaltului încins de caniculă pare să ne fi amorțit cu totul capacitatea mentală de a sesiza pericolul. Capacitate mentală, deja, anesteziată prin frică. Acțiuni, directive, indicații, decizii, comportamente, toate contradictorii, ne trasează parcursul zilnic, fără a înțelege că acest mecanism este unul foarte bine regizat și pus la punct pentru a anihila orice mecanism de apărare și reacție a unei ființe. Experimentul lui Pavlov este în plină desfășurare; faza umană. Dar nu este vorba despre acea parte din experiment pe care am învățat-o în școala primară. Nu. Ci despre acea parte în care câinele, o dată era bătut când suna clopoțelul, o dată era hrănit, astfel încât, după o vreme, la auzul sunetului bine cunoscut, începea să tremure de frică, dar dădea și din coadă de bucurie pentru că nu știa ce urmează să i se întâmple când se va deschide ușa: hrană sau bătaie.

Toate forurile „competente” și papagalii obedienți urlă despre discriminare și despre nevoia de acceptare, de iertare și căință. Dar, în fapt, totul se bazează, astăzi, pe discriminare, respingere, condamnare. Pe înverșunarea omului împotriva altui semen. Pe învrăjbire. Printr-un mecanism sau altul. Împingându-l de o parte sau de alta a unei bariere invizibile care își schimbă mereu locul și rostul.

Pe la începutul anilor 2000, se instaura așa numita „discriminare pozitivă”, când occidentul se bulucise asupra noastră cu „drepturile minorităților”, încât unde te duceai, unde te învârteai nu mai încăpeai de emisiuni, programe, granturi cu și despre minoritățile etnice. Locuri gratuite la universități, fără examen. Burse de studiu etc. S-au modificat dicționarele, s-au cenzurat exprimările, tocmai spre a trăi frumos și-n armonie. Cum nu te adresai în mod corespunzător sau din exprimare răzbătea o urmă de ironie închipuită, „pac, la Răsboiu!”, vorba lui Agamiță Dandanache, și atunci să te ții comedie, că toate apele Dunării nu te mai spălau de păcate. Între timp, nu le-a spus nimeni că nu mai au drepturi. Nu doar ei. Niciun alt om, în general. Și tot stau cu gura căscată să-i ajute cineva sau să li se dea, așa cum fuseseră, în ani, obișnuiți. Iar acum, în aceste vremuri, de când „autoritățile” au primit o și mai mare putere, nu mai contează că un neica-nimeni, ajuns printr-o fatidică conjunctură mare șef de post, terorizează o comunitate întreagă de minorități etnice, pentru că are el așa o pată și un orgoliu nemăsurat. Desigur, șefii domniei sale îl sprijină și-l aplaudă, deoarece face planul la amenzi. Iar el se laudă cu procurori și judecători care-l susțin. Unde este legea și dreptatea? Unde sunt ONG-urile mâncătoare de bani publici? Presa, care altă dată te-ar fi luat în unghii și te-ar fi smotocit de numa-numa, dacă respirai greșit în direcția nepotrivită. Au intrat, desigur, cu toții în pământ. Probabil fac o călătorie spre centrul Pământului. De când cu atâta tăiat frunză la câini s-or fi plictisit și s-au apucat de citit. SF-uri.

De ce nu spun povestea cu nume și prenume? Puteți sau doriți a face, unii dintre dumneavoastră, ceva? Nu cred. Se descompun gunoaiele și șobolanii colcăie, căpușele parazitează; și n-am văzut pe nimeni protestând. Am văzut oameni aruncați în stradă din spital. Morți în saci. Și-atât. În rest, tăcere. Cel mult veți ridica din umeri, veți zâmbi sau vă veți înfuria. Iar eu, deja, am fost la cei și unde am crezut că ar putea conta. Din ușă în ușă, din birou în birou. Probabil se dorește o revoltă, atât de mare și răsunătoare încât un „Big Brother” ar fi binevenit și primit cu aplauze, surle și trâmbițe.

Sunt învrăjbiți oamenii, cu bună știință, între ei. Se susțin comportamentele deviante și dezechilibrate. Se aplaudă lipsa de pudoare și nesimțirea, se instigă la revolta bunului simț. Adepții deșănțării imorale cred că, în sfârșit, le-a venit vremea și timpul, încât te poți trezi oricând, atunci când ieși din casă, cu vreun respectabil plimbându-se gol pușcă pe scări, arătându-și „dotările”. Doar și femeile, în văzul tuturor, își arată sânii în intimul gest de conexiune și hrănire al alăptării pruncului. Ne putem arata fundul, sânii, intimitatea public. Nu poți spune nimic, pentru că este discriminare și, cu siguranță, devii pasibil de amenzi usturătoare. Iar astăzi, cine mai știe unde este limita între decență și indecență? Pentru că orice exhibiționist se poate simți discriminat. Doar și câinii tot în plină stradă se împerechează. Dacă ei pot, înseamnă că și noi putem. Altfel este discriminare.

Impunem cu forța orice stridență, promiscuitate sau fantasmă bolnavă plecată din coșmarul unui azil îngropat în plante otrăvitoare cățărate pe ziduri ce-astupă cu totul lumina din ferestre.

Cât ne va costa această permisivitate promiscuă? Probabil o robie unanim acceptată și o dispariție, ca rasă, binemeritată.

Artizanii au pus pe masă piesele de joc: albul contra negru, moralul-imoralul, dreptatea-delicvența, vorba și tăcerea, asuprirea-umilința, supușii- nesupușii, certificații- neîndosariații. La șah, piesele sunt clare, fiecare respectă locul, rangul, mutarea. Dar acum, în timpurile noastre, sunt șterse toate regulile care făceau cândva diferența. Se joacă în orb. Noi. Nu ei. Totul este interschimbabil, provizoriu, ambiguu, fără definiții, fără instrucțiuni, doar presiuni bine poziționate astfel încât, oricând, umilitul să poată deveni asupritor. Dar nu de oricare, ci unul ce a strâns în el furia fiecărei îngenuncheri. Și-apoi va fi iar pedepsit, pentru că a încălcat Legea. Lege, care mai-nainte de revoltă nu l-a protejat de niciun fel.

Așadar, de la atâta „political correctnes” este foarte posibil să ne ia Gaia pe toți. Și-n ziua în care vom mai vrea a ne trezi, să constatăm, de fapt, că suntem atât de-ncătușați, învrăjbiți și, în același timp, uniformizați, încât a muri ar putea fi chiar o bucurie.

***

Înaintea oricărei furtuni, mai întâi se schimbă Aerul. Rotocoalele de vânt angrenează praf, gunoaie și frunze. Ziua dispare. Tună pierdut în văzduh. Nu știi ce vine și nici cât va dura. Doar cei care-și mai amintesc a citi în semnele timpurilor Știu. Unii mai speră, alții se roagă; fiecare după legea lui. Să nu dea cu gheață. Să nu se facă viitură. Iar la final, să mai rămână ceva în picioare, nu să fie toate doar apă cu pământ.

20201016_182722