Precursoarele îngălatelor cu pretenții și BLM, versiunea românească

Am fost astăzi la o frecție, i-aș zice. O întâlnire, că eveniment nu a fost, a unora cu pretenții, valul care vrea să schimbe lumea. Mă rog, nu am fost invitată, am nimerit pe acolo, dar nu-și au rost detaliile. Partea bună este că întâmplarea mi-a readus în memorie, de parcă a fost ieri, o aventură din 1994.

Era după conflictul interetnic de la Hădăreni. Satul din Mureș unde patru romi au fost omorâți, după ce ei omorâseră un român. Eu tocmai fusesem dată în judecată pentru rasism. Am făcut o afirmație nefericită și o organizație a romilor s-a folosit de asta să pună și mai mult gaz pe foc, mai ales că presa internațională le cânta în strună. Deși nu am scris în ziar (Evenimentul zilei), domnul Ion Cristoiu mi-a asigurat apărarea prin doamna avocat Zoea Mantea, iar procesul avea loc în București. Într-un final am fost și condamnată, amendă penală (care e cu cazier) și reabilitare un an.

Bun. Niște organizații mâncătoare de bani făceau tot felul de seminarii. La unul, organizat la Predeal, parcă, am fost invitată și eu. Invitată ca oaie neagră, desigur, că venea și nu-ș ce comisar european să discute cu mine, să vadă de unde am eu așa sentimente rasiste. De comisar nu mă prea interesa, însă era anunțată prezența unor jurnaliști europeni, parcă și americani, de la publicații prestigioase. Eram topită! M-am dus la coafor, la epilat, manichiură, pedichiură, de zici că mă măritam. Bine, nu mi-am făcut freză de nănașă. Adică, m-am pus la punct. De regulă eram destul de dichisită, dar acum m-am pregătit special. Mi-am călcat frumos hainele, mi-am pregătit fardurile. Discursul pentru comisar nu l-am pregătit, dar mie mi se părea o prostie imensă acuzația și mă gândeam că ăla, european destupat la cap, o înțelege mai bine decât românii, care voiau să ofere un cap pe tavă.

Ajung la hotel, fac un duș, mă îmbrac frumos, decent, mă machiez, mă parfumez, îmi pun tocurile de 8 cm și cobor să-mi cunosc colegii. Vai, dar nici nu aveam curaj să zic colegi, erau tătucii și mămucile noastre, ăia care dau ora exactă în lume.

În hol, văd un grup de tipi și tipe care vorbeau engleză. Deși era spre seară și deschiderea se făcea cu un cocktail, ăștia erau cu rucsacuri în spate, cu bocanci în picioare, cu niște pulovăre lălâi, iar băieții cu pantaloni cu vedere la gleznă și la părul de pe picioare.

Am zâmbit cu greață când am realizat că sunt colegii, iar ei m-au privit ca pe o nănașă. O nănașă rasistă, desigur. Colegii români erau mai spălați, dar unii s-au detașat de mine, nu eram frecventabilă. Ăia străini nu arătau greață, dimpotrivă. Și-au întins un zâmbet schizofrenic și așa au înlemnit. Cred că dacă îi ziceam uneia: „Bitch!”, ar fi rămas cu același zâmbet și ar fi spus: „Sure”.

A trecut cumva seara, s-au îmbătat ca porcii și erau în transă urlând: „Sarmalute!”, „Mamaliga!”. O parte din ei păreau îndopați cu hot-dogi de la naștere, atât erau de umflați, alții ziceai că au trăit în Africa, așa subnutriți erau.

Sunt nonconformiști, poate își permit, dar or fi foarte deștepți, dacă sunt de la publicații prestigioase din Europa, mi-am zis eu. Cât am stat lângă ei, mi-am dat seama că și puțeau, că uneia i s-a rupt cândva puloverul și și l-a cusut cu ață de care a găsit. Dar ce cusătură! A adunat pur și simplu marginile, să nu se destrame. Și o chestie care m-a enervat la culme, pe care am văzut-o frecvent la hipsterii de acum, chiar și azi, că asta mi-a declanșat amintirea. Stau cu picioarele pe scaun, adică acolo unde stau cu hainele. Toată seara m-am ferit să mă așez pe un scaun, că aveam o rochie frumoasă din mătase, și nu știam care-și pusese înainte bocancii. Și acea seară, dar și ziua care a urmat, m-a făcut să spun că erau din categoria „unde se c..că, acolo mănâncă”.

Dezbaterile de a doua zi m-au făcut să cred că nu erau nici deștepți. Au venit cu lecția învățată: românii sunt răi, rasiști și au incendiat niște romi pentru că sunt barbari. Adică, să nu ai un pic de curiozitate de jurnalist, să scormonești! Am fost tare dezamăgită.

A doua zi a fost și discuția cu comisarul. Iar m-am gătit, că doar nu era să-mi rup hainele de pe mine, iar prima remarcă a lui a fost că sunt elegantă. După care a completat: „probabil e un mod de a vă arăta superioritatea”. Discuția a avut loc prin intermediul unei translatoare și degeaba îi spuneam eu să insiste pe anumite chestii, că nici nu le zicea. De exemplu, m-a întrebat de unde vine ura asta a mea pe romi, dacă am fost abuzată în copilărie. Eu îi spuneam că, în școala generală, duceam o colegă romă la masă și învățam cu ea, aia îi spunea că mă jucam cu toți copiii. „Și-atunci, de ce ați spus să se facă enclave pentru romi?”, mă întreabă el. I-am explicat că a fost o exprimare nefericită, că eram exasperată de faptul că nici autoritățile și nici organizațiile de romi nu luau în considerare cauza conflictului, că sătenii erau terorizați de ani întregi de romi, că le furau tot, că au omorât un om. Parcă am vorbit la pereți. El o ținea cu enclavele. Cum văd eu asta, unde să fie, ce să facă, dacă să fie torturați? „Băi, tăticule, ești dus cu pluta”, mi-am zis eu în gând când mi-am dat seama că nici nu-l interesează altceva decât partitura lui. La final m-a întrebat dacă îmi pare rău.
Cum nu am început să bocesc și să-mi smulg părul din cap, deși am spus „da”, a concluzionat că nu-mi pare, că am ezitat.