Precursorii USR-iștilor de azi

În 1976, a apărut în librăriile despre care unii ar spune azi că erau comuniste, un volum aparte, alcătuit din corespondența dintre doi membri de marcă ai Grupului literar de la Sibiu. Se intitula pur și simplu: I. Negoiţescu – Radu Stanca „Un roman epistolar”. La vremea respectivă lucram la Istoria literaturii proletcultiste și în consecință m-am grăbit să citesc volumul și să-l comentez. Am găsit cu ceva timp în urmă în Caiete următorul text, scris la vremea respectivă:

Uimeşte de la început în acest schimb de scrisori neobişnuita înverşunare de a parveni în literatură. Te-ai aştepta de la asemenea artişti subţiri, cufundaţi în cărţi, la o artă de dragul artei, la o creaţie suficientă sieşi. Nimic din aceasta. Cercul de la Sibiu, aşa cum se conturează el din scrisorile celor doi, nu e o pură reuniune intelectuală, ci un grup constituit, pus pe afirmări spectaculoase şi prozeletism continuu. Cîştigarea de adepţi, adevărată ciudăţenie pentru un grup literar, perfect explicabilă însă la un grup de politică literară, revine ca o obsesie în epistolele celor doi. „M-aş bucura, mai ales printre cei ce vor să se dedice teatrului, să aflu un element pe care să-l pot modela în sensul nostru” – îi scria lui Ion Negoiţescu, de la Sibiu, Radu Stanca. Activitatea sa o imită pe cea a destinatarului. O altă scrisoare îl surprinde pe expeditor în plină frenezie prozeletistă:

„După exemplul tău tot ceea ce lucrez este făcut în vedere Euphoriumului”.

Ion Negoiţescu, la rîndu-i, îl anunţă pe Radu Stanca, de la Bucureşti, de o activitate asemănătoare:

„În ultimele zile la Bucureşti am întemeiat relaţii mai strînse cu Vladimir Streinu. Ne-am întîlnit de cîteva ori şi l-am lămurit cu ideile noastre, cel puţin în punctele comune cu el”.

Cercul are tot ce-i trebuie unui grup literar constituit. Credinţă fanatică unul în celălalt (vezi epitetele pe care şi le adresează membrii între ei), dispreţul faţă de alţii (furişa beştelire a lui Blaga). Inclusiv, fireşte, obsesia afirmării publice a ceea ce respectivii corespondenţi numesc agitaţia în presă:

„Căci toată dezamăgirea ta şi tristeţile noastre vin din faptul că ne este refuzată agitaţia literară, ce – altfel – ne era mediul existenţei”.

Imaginea romantică a literatului suficient sieşi în cititul cărţilor e violent contrazisă. Membrii grupului sînt obsedaţi de afirmarea publică. Cele mai neînsemnate fapte în acest sens capătă nebănuite proporţii. Ion Negoiţescu obţine Premiul scriitorului tînăr, acordat de Fundaţii. Entuziasmul lui Radu Stanca la aflarea veştii lasă să se întrevadă totuşi galbena invidie: „nu mi-am putut opri o lacrimă, împărtăşind biruinţa ta. Sînt fericit că, în sfîrşit, consacrarea ta publică e un fapt împlinit”. Surprinde la aceşti esteţi devoraţi de lecturi obsesia afirmării publice. Pentru adevăratul împătimit de literatură scrisul şi cititul – activităţi definitorii – îi ajung în sine. Sau, dacă vrea să publice, fără a face din asta o problemă de viaţă şi de moarte. Dar membrii Cercului fac nu atît literatură, cît politică literară. De aceea, afirmarea publică devine scop devorator:

„Am ajuns la o vîrstă cînd lucrul pentru sertar nu mă poate atrage. Aşa ceva merge numai în prima tinereţe literară sau la culmea drumului artistic. Cînd însă eşti în plin mers munca literară cere ecouri”.

Cînd e nevoie, esteţii noştri nu se dau înapoi de la gesturi mai pămîntești. Radu Stanca află de posibilitatea numirii lui Camil Petrescu ca Director General al Teatrului. Reacţia lui Radu Stanca:

„să încercăm tot posibilul. În cel mai rău caz Camil ne-ar putea numi pe amîndoi inspectori la Direcţie. Spun «în cel mai rău caz», deoarece eu visez un directorat sub care tu să figurezi ca Preşedinte al Comitetului de lectură. Pînă una alta, eu i-am făcut lui Camil un portret literar destul de dibaci, cred, dar pe care nu ştiu unde să-l public”. Destinatarul, Ion Negoiţescu, nu se indignează, nici măcar nu-şi mustră prietenul. I se pare firesc să se procedeze aşa. Ba mai mult, face şi el ce poate, lucru perfect justificat dacă ne gîndim la Preşedintele Comitetului de lectură:

„Portretul despre Camil puteai să-l trimiţi şi la Fundaţii, în tot cazul fă să-i parvină celui interesat. Eu tocmai acum scriu cronica despre Patul lui Procust (…)”.

Interesele pot intra în divorţ unele cu altele. De aceea, întreprinderea nu e lipsită de riscuri. Radu Stanca, pentru a preîntîmpina jucarea lui Sebastian la Sibiu desfiinţează, într-un articol destinat ziarului Curierul, teatrul acestuia. O încurcătură e cît pe-aci să-i joace o festă grozavă:

„Articolul a fost destinat ziarului Curierul de unde a fost luat de unul din redactorii României Viitoare, ce mă adulează şi transportat, în mod ridicul, pe aceeaşi pagină cu Camil. În mod ridicul şi fără tact, deoarece – în cazul cînd Camil l-ar fi citit – şi-ar fi pierdut iluziile despre mine, întrucît el îl admiră la maximum pe acela”.

Recitind azi cele scrise pe vremuri despre Cercul de la Sibiu, nu mi-am putut stăpîni un strigăt:
Parcă ar fi USR-ul de azi!