Prefacerile uimitoare cărora le-am fost martor în viață

Scrie Ion Ghica, nu fără melancolie bărbătească, în chiar primele rânduri ale Introducţiunii la Scrisori către Vasile Alecsandri (1884):

„Cînd am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curînd în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pămînt, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dînsul o civilizaţiune cu totul şi cu totul nouă, nebănuită şi nevisată de timpul anterior; civilizaţiunea ieşită din descoperirile ştiinţifice datorite geniului omenesc, care a dat rîurilor, mărilor şi oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri de fier, a luminat pămîntul cu gaz şi cu scînteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia şi fotografia; prin mecanică şi prin chimie a transformat toate arterele şi măiestriile, a însutit şi înmulţit producţiunea şi a ridicat pe om din robe şi din apăsare la egalitate şi libertate“.

Dacă aş fi un Ion Ghica al zilelor noastre şi dacă un alt Vasile Alecsandri m-ar îndemna să facem schimb, nu de scrisori, Doamne fereşte! ci de e-mailuri, probabil că la fel aş vorbi şi eu despre prefacerile uimitoare cărora le-am fost martor de-a lungul vieţii mele, viaţă cam de acelaşi număr de ani ca şi a fostului politician dedulcit la scris.

El avea 64 de ani cînd a început a compune Epistolele.
Eu împlinesc anul acesta 78 de ani.
Dacă aş lua la rînd domeniile în care, asemenea lui Ion Ghica, ar trebui să surprind schimbările din aproape jumătate de secol, mi-ar trebui o carte mult mai mare decît cea publicată de el în 1884 sub titlul Scrisori către Vasile Alecsandri.

Să luăm, de pildă, amorul.
Se ştie că una dintre obsesiile proaspăt îndrăgostitului e să-i audă iubitei vocea, suavă, unică, inconfundabilă. Pe vremea mea, să auzi la telefon vocea iubitei era o adevărată aventură.
Dacă te lovea nevoia asta în plină stradă, cu o acuitate mai mare decît cea pe care o rezolvai mai simplu, pierzîndu-te într-un tufiş, trebuia să cauţi cu limba scoasă un telefon public.

Presupunînd că găseai unul căruia nu i se furase receptorul, începea marea, înfricoşătoarea peripeţie a venirii tonului.
Cîţi pumni trebuia să-i arzi pînă venea tonul!
Şi cîte fise trebuia să pui pînă-ţi venea vocea iubitei!

Ce simplu e azi, cînd nu există om care să nu fi scris ceva pe Facebook şi să nu aibă telefon mobil!
Iei telefonul, apeşi pe un buton şi, în cîteva secunde, îţi răsună în ureche vocea iubitei.
Se întîmplă asta oriunde te-ai afla.
Chiar şi într-o toaletă publică!
Amorul duce la căsătorie, iar căsătoria, la divorţ.

Pe vremea mea, dacă doi înşi divorţau, era mare nenorocire, mai ales pentru femeie, care îşi găsea cu greu altul, mai ales dacă plecatul – vorba celor din Găgeşti-Deal – o lăsase cu burta la gură.
Pe vremea mea, dacă un activist (aşa îi se spunea politicienilor) divorţa, indiferent că din vina lui sau a nevestei, dracu’ îl lua.
De la tribunal se ducea direct la Cadre, unde scria declaraţii după declaraţii, pînă îi amorţea mîna.
Dacă nu se grăbea să-şi refacă viaţa, se lingea pe bot de plecarea în străinătate, un divorţat fiind automat suspect că va rămîne în străinătate.

De ce era mai dispus, în viziunea Organelor, să rămînă un divorţat decît un însurat, n-am înţeles niciodată, mai ales că fugitul peste hotare se dovedea pentru mulţi singura modalitate de a scăpa de nevastă.

Azi, cînd doi înşi divorţează, dacă sînt oameni simpli, dau o petrecere împreună, la care nu-i exclus să se recăsătorească, redescoperindu-se după ce s-au îmbătat ori s-au drogat bine, iar dacă sînt vedete, merg la o emisiune deocheată, unde se potcălesc reciproc, pentru ca, la plecare, să-şi împartă cinstit banii obţinuţi, pentru că au făcut rating.