Presa care zbiară

Am nimerit la Paris în toiul Grevei naționale împotriva Legii reformei pensiilor. Din 5 decembrie 2019, transportul public la Paris e paralizat, iar transportul feroviar, în toată Franța. Săptămînal se petrec două demonstrații de protest, la care apar, în mod inevitabil, black bloc, violenții anticapitaliști, corespondentul franțuzesc al huliganilor strînși la noi în galerii. Jandarmii sînt la capătul nervilor. După vreun an de Gilets Jaunes au venit sindicatele. Timp de o săptămînă m-am uitat la televiziunile de știri. Toate concentrate pe Mouvement social, cum semnalează afișele din stațiile de metrou închise. N-am întîlnit o burtieră, o singură burtieră, tendențioasă, expresie a ceea ce la noi se numește gazetărie civică, în realitate, gazetărie isterică. N-am văzut în săptămîna în care am fost la Paris nici un talk-show altfel decît echilibrat ca distribuire. Că în studiouri, fătucele de la partidul lui Macron, cu aerul lor ingenuu, de casierițe de mall nimerite la o ședință a Consiliului de Securitate, erau călcate în picioare de trimișii sindicatelor, e o altă poveste. Important rămîne că moderatorii și moderatoarele își păstrau neutralitatea cerută de profesia de ziarist, că nu interveneau isteric împotriva unui punct de vedere, gata să dea în cap cu poșeta interlocutorului.

De unde am moștenit noi, ziariștii români, fără s-o știm boala presei activiste?
Cum de unde?
De la presa comunistă, dorită de Partid a fi militantă, mobilizatoare, educativă, formatoare, creatoare de emoții care să îndemne la lupte.

E o concluzie pe care o trag din lectura presei de după 22 decembrie 1989. Presă în care dușmanul de clasă e acum Nicolae Ceaușescu, presă militantă în slujba noului regim, presă care zbiară, dă din mîini, indignată sau fericită, presă care nu informează, ci îndeamnă la luptă, cînd ea însăși nu luptă.

Am vrut să desprind din Adevărul, din România liberă, din Tineretul liber, așa zisele cotidiane centrale, atmosfera vremurilor de atunci, descrisă la rece, relatată cu obiectivitate de reporter. N-am găsit așa ceva. Ca și pe vremea Scînteii din lupta pentru cucerirea puterii, titlurile sînt incendiare, faptele sînt născocite, adjectivele abundă. Fiecare ziarist e un ținător de steag, apărînd o baricadă, de pe care aruncă spre dușmanii poporului cu verbe ca și cum ar da cu sticle incendiare. Cititorul nu e informat. Cititorul e îndemnat, provocat, emoționat de titluri, de fotografii, de pamflete și de balade asortate cu idile. Pe primul loc la această gazetărie de gazetă de perete de la Pompieri se află Tineretul liber. Dibui imediat cursa între foștii redactori ai Scînteii tineretului pentru a pune mîna pe șefii, acum c-a venit vremea schimbării. De-a dreptul grețos e lirismul amatoricesc al ziariștilor, care fac poezie stîngace, în genul celei cultivate de rubrica din 1947 a Scînteii, Talente din popor.