Președintele Iohannis și dosarul 10 august – analiză comparată

Postarea președintelui Iohannis în legătură cu clasarea dosarului 10 august are un defect originar. Dacă ar fi fost vorba despre un fapt al procurorilor, se putea ascunde după ierarhie și subordonare – ministrul justiției delegă procurorilor aplicarea politicii guvernului în materie de justiție, președintele Republicii este garantul echilibrului între puterea executivă și cea judecătorească.

Primul gând pe care l-am avut văzând postarea în chestiune a fost acela că dosarul 10 august a fost clasat de către procurori în lipsa de probe concludente. Recunosc, mea culpă, n-am urmărit în detaliu evoluția acestui subiect. Văd la Paris aproape în fiecare zi violente între manifestanți și poliție, față de care ce s-a întâmplat la București e o poezie. Am avut surpriza să constat că, în fapt, clasarea a fost făcută de un judecător, iar comentarea unor hotărâri judecătorești, după cum a susținut chiar președintele și susținătorii lui, este interzisă. Mai cu seamă unor factori politici, mai cu seamă celor care se află la putere, pentru că asta reprezintă, fără îndoială, o presiune asupra puterii judecătorești.

M-am uitat, de asemenea, care sunt textele de lege în Franța, sursă a modelului nostru juridic, politic și social. Înainte să intru în detalii tehnice, vă garantez că n-am auzit niciodată un președinte în funcție comentând o hotărâre judecătorească, dar cred că nici nu i-ar trece cuiva prin minte acest lucru.

Un articol din Constituție, care o să vi se pară cunoscut, spune că „Președintele Republicii este garant al independenței autorității judiciare”. Pentru a întări această independența, o revizuire constituțională, din 2008, îi retrage președintelui președinția CSM (Conseil Superieur de la Magistrature) și ministrului Justiției calitatea de vicepreședinte. CSM funcționează, astfel, fără nicio ingerință politică.

În ceea ce privește procurorii, ei aplică, după cum spuneam, politica guvernului în materie de justiție. Însă, ministrul Justiției are o putere de ingerință extrem de limitată, reglementată de Codul de Procedura Penală: „El veghează la coerența aplicării acesteia pe teritoriul Republicii. În acest scop, adresează magistraților Ministerului public (deci, procurorilor) instrucțiuni generale de acțiune publică. El poate denunța procurorului general infracțiuni la legea penală despre care are cunoștință și îi poate cere, prin instrucțiuni scrise și depuse la dosarul de procedură, să angajeze sau să ceară angajarea urmăririi penale, sau să sesizeze jurisdicția competență… ”.

Așadar :

• – NU președintele, care în mod normal nu poate avea „culoarea” politică a guvernului, ci ministrul Justiției este cel care poate sesiza Procurorul general sau cere o anchetă. Această putere de intervenție a ministrului rămâne limitată la instrucțiuni privind eventuala urmărire penală, instrucțiuni care sunt depuse la dosar, deci consultabile.
• – aceste instrucțiuni nu se adresează în nici un caz judecătorilor, ci procurorilor, care se află în aria lui de competență.

Chiar și așa, Franța a fost condamnată la CEDO pe motivul că un procuror nu este o autoritate judiciară și deci nu poate emite o judecată în condiții de independența cerute de jurisprudență (CEDO, 2010, France Moulin).

Această decizie Moulin pune în discuție de altfel procedura penală franceză care dă dreptul unui procuror, de exemplu, să aresteze preventiv o persoană. Or, în conformitate cu o altă decizie CEDO (2010,Medvedyev), aceasta consideră că, în conformitate cu art 5/3 CEDO (“orice persoană arestată …trebuie imediat adusă în față unui judecător sau altui magistrat abilitat de către lege să exerseze această funcție judiciară”), procurorul nu prezintă garanțiile cerute de independența vizavi de executiv și de părțile implicate.

Adaug că în urmă unui control de constituționalitate a Legii finanțelor pentru 2005, Curtea Constituțională a reafirmat cu forță că respectarea lucrului judecat este o exigență constituțională: o dispoziție legislativă care „aduce atingere principiului separației puterilor și garantării drepturilor” este contrară Constituției (CC,2005, Lois des finances rectificative pour 2005).
Am intrat poate prea multe aspecte tehnice, dar cred că este important să ne bazăm pe texte legale juridice clare și nu pe presupuneri.