Prețul amintirilor

Memoria e o comoară care se agonisește cu migală și sacrificii multiple. Fiecare fărâmă adăugată tezaurului servește evoluției, salvează vieți, fasonează destine și… aduce suferință. Nu suferă doar posesorul, căruia amintirile îi readuc în prim-plan scurgerea ireversibilă a timpului, ci se pare că suferă și membrii stupăriei, elevi eterni la școala vieții, aceiași și mereu alții: neuronii din hipocamp. Despre hipocamp am mai vorbit, l-am prezentat ca pe o școală pentru neuronii în perpetuă forma(ta)re. Un cache care adună peste zi o sumedenie de impresii și informații ce-și așteaptă rândul la sortare și trecerea la următorul nivel (neocortex), unde, cu puțin noroc și ceva mai mult efort, construiesc edificiul fundamental numit „memorie de (lungă) durată”. La cei mai fericiți dintre pământeni aceasta persistă întreaga viață.

Nimeni nu renunță de bună voie la evocări ce înglobează fericire, fie ea și de-o clipă. Durerea ne-o provoacă tocmai conștientizarea faptului că ceva atât de frumos a trecut. Iar dacă se adaugă și revelația imposibilei întoarceri, suferința devine aproape fizică. Despre „suferințele” neuronilor-elevi am citit într-un studiu publicat recent, deși cred că autorii au vrut să reliefeze nu atât leziunile suferite cu ocazia învățării și consolidării memoriei, cât faptul că organismul nostru dispune de o impresionantă putere de refacere și autovindecare în fiecare moment. Studiul prezintă informații interesante despre fisurile provocate în catena ADN-ului neuronal de furtuna de descărcări electrice pe parcursul memorării. Firește că breșele nu scapă vigilenței soldaților aflați permanent la datorie și microinflamația locală atrage celule specializate în reparații. Interesant e că, odată cu sudura fisurilor, are loc și cimentarea memoriei. Sunt concluziile la care au ajuns cercetătorii după ce au analizat „amintirile” unor populații de șoareci.

Nu e lipsit de riscuri să tot aduni emoții, impresii, trăiri, informații etc. și să le stochezi în cutia neagră, spun neurobiologii. Fiindcă fisurile apărute cu acele ocazii în ADN – mai ales dacă devin rupturi și implică ambele catene ale dublului helix – includ riscul apariției mutațiilor și al dereglărilor, din care nu lipsește nici cancerul. Dar nu aceasta este noutatea adusă de studiu. Integritatea ADN-ului e amenințată în permanență, fie pe perioada replicării, fie la confruntarea cu diverse noxe interne și din mediu (inclusiv citostaticele și terapia anti-cancer acționează astfel), iar reparațiile se desfășoară practic la foc continuu. Fiecare celulă din organismul nostru suferă zilnic câteva zeci de mii de deteriorări și reparații ale moleculei de ADN. Ce poate fi reparat se repară, ce nu, e împiedicat să se reproducă sau e distrus și i se compensează funcția altcumva. Și pentru asta fiecărei celule îi stau la dispoziție nenumărate mecanisme.

Și dacă n-ar fi așa, am avea de ales? Putem împiedica în vreun fel neuronii să meargă la școală și să-și facă lecțiile, așa cum împiedicăm accesul copiilor la educație ori pe al adulților la informare? Ar fi mai „sănătos” și mai puțin riscant să punem mâna de zece ori pe zi pe o plită încinsă, să facem slalom printre vehicule pe autostradă, ori să ne căutăm veșnic casa unde locuim? Să nu ne (re)cunoaștem numele, familia, prietenii și dușmanii, să nu știm ce și cum e de făcut la locul de muncă, să parcurgem mereu ziua cârtiței la finalul căreia nu rămânem cu nimic? Avem deja exemplul pacienților cu boli neurodegenerative și știm cât de mult se insistă măcar pe ameliorarea simptomelor acolo unde vindecarea e improbabilă.

Noutatea o reprezintă mecanismul descris de cercetători pentru combaterea procesului inflamator declanșat de microleziuni în interiorul neuronilor responsabili cu memorarea. Mediatorul este o proteină (TLR9) cunoscută de mult – un membru esențial al familiei de receptori implicați în apărarea imunitară –, un fel de senzor pentru detectarea ADN-ului migrator, ajuns unde nu-i este locul (în afara nucleului), iar reacția imunitară pusă în mișcare de proteină este similară celei folosite de celule la curățarea terenului de ADN-ul invadatorilor (virusuri ori bacterii), dar și la reparațiile propriului ADN căruia i s-au decelat defecte. (Aici s-ar cuveni să reflectăm și la cum ar putea fi întâmpinat ARN-ul mesager vaccinal, și mai ales ADN-ul contaminant, despre care am vorbit cu altă ocazie, fiindcă invadarea celulei cu nanoparticule nu are loc pe căile prescrise de natură și cunoscute de sistemul de apărare.) Se pare că memoria impacturilor se naște și se consolidează în funcție de modul cum intervin acele mașinării de reparat rupturi moleculare și depinde de cât de bine își fac treaba. Mai puțin surprinzător este sediul din creier unde au fost detectate șantiere în plină acțiune: e tocmai hipocampul, parte a creierului intermediar responsabilă cu învățarea, și interfața dintre memoria de scurtă și de lungă durată. Deloc întâmplător, am spune, fiindcă aici se petrece un fenomen rarisim în restul creierului: regenerarea și multiplicarea neuronilor, celule care, întocmai ca și mușchiul inimii, nu obișnuiesc să se dividă și nu se reînnoiesc.

Termenul „inflamație”, însă, provoacă disconfort. E bine s-o combatem, sau ar fi mai indicat să-i dăm ocazia desăvârșirii? Astfel de reparații au loc continuu în fiecare celulă supusă atacului informațional fără de care, știm bine, nu și-ar putea optimiza funcțiile. Fiecare celulă dispune de memorie, pe care s-o poată transmite generațiilor ulterioare. Ce motive am avea să ne îngrijorăm tocmai acum, după milioane de ani de învățare și memorare, mai ales că omenirea nu pare să fi suferit din cauza asta, ba dimpotrivă? Evoluția înseamnă supraviețuire și înseamnă reproducere și exact asta i s-a „întâmplat” și speciei noastre. Cu tot cu leziuni și inflamații microscopice în molecula de ADN. În fond, nu-i vorba de deteriorarea propriu-zisă a acesteia, ci de o îmbunătățire adusă de interacțiunile inerente procesului de adaptare. De ce ar rămâne rigidă tocmai molecula de ADN, care înmagazinează practic totul? Mult mai multe griji ar trebui să ne pricinuiască posibila debilitare a sistemului imunitar, ale cărui performanțe sunt inegalabile și de neînlocuit. Pentru cei care se tem de învățare și memorare, cercetătorii ilustrează și alternativa: Înlăturarea genei codificatoare a proteinei inițiatoare de inflamații reparatorii se soldează cu pierderea memoriei și e posibil ca asta să atragă după sine o serie de alte procese precum instabilitatea genomică ce conduce la tulburări cognitive de tip senescență accelerată și tulburări psihiatrice ori neurodegenerative, din care nu lipsește demența.

Înainte ca minți întreprinzătoare să se dedice – iarăși – manipulării genelor, să ne oprim puțin la demență. Un diagnostic înfricoșător, nu atât pentru cei vizați, cât pentru aparținători și pentru societate. Deja statisticile numără 50 de milioane, dintre care două treimi poartă numele lui Alzheimer, iar prognozele vorbesc de triplarea numărului de cazuri până în 2050. E clar că vastitatea teritoriului atrage ca un magnet firmele farmaceutice, dar cum arată rezultatele? După ce s-a încercat fără succes ameliorarea simptomelor, s-a ajuns în ultimii ani la promițătoarea terapie imună bazată pe anticorpi monoclonali (un fel de vaccin împotriva binecunoscutelor plăci de amiloid). Deocamdată e la fel de dezamăgitoare, dar se insistă. De nu s-ar fi axat mai toți pe același obiectiv, întocmai ca producătorii de vaccinuri anti-Covid pe renumita proteină spike!

Numărăm deja trei generații de medicamente (și o puzderie de preparate) centrate pe una și aceeași moleculă: beta-amiloidul, care are prostul obicei să se aglomereze în plăci, și despre care se presupune că ar fi neurotoxic. De îndată ce o generație de anticorpi dă semne de slăbiciune, se instalează următoarea, practic aceeași Mărie cu pălăria schimbată, fiindcă toate se bazează pe aceeași ipoteză veche de trei decenii pe care puțini sunt dispuși s-o abandoneze sau măcar s-o pună sub semnul îndoielii. Pe când unele încearcă să împiedice formarea amiloidului, altele se concentrează pe distrugerea și înlăturarea lui din creier. Numim asta „terapie cauzală”, deși nu știm cu exactitate dacă amiloidul este cauza bolii. Unii dintre experții în neurobiologie susțin că plăcile nu ar avea de-a face cu demența, și că ar fi cel mult fenomene însoțitoare ale altor procese patologice. Optimiștii vorbesc de o oarecare încetinire a evoluției bolii – greu de documentat la categoria de pacienți –, ca și de ușoara modificate a testelor de laborator. (Oricum preparatele se recomandă doar persoanelor cu declin cognitiv minor și în stadiul incipient al bolii.) Pesimiștii mai constată, însă, și o serie de neplăceri venite la pachet cu mai mult decât modestele efecte benefice. Reacțiile adverse sunt notabile și te fac să te întrebi dacă a-ți aminti ce-ai mâncat alaltăieri ori unde ți-ai pus ochelarii aseară chiar merită riscul unui edem cerebral ori al unei hemoragii cerebrale (unul din patru), motiv pentru care noile medicamente nu se recomandă celor sub tratament anticoagulant (deloc puțini la grupa de vârstă respectivă). Nu mai vorbim și de interacțiunile cu nenumăratele comorbidități.

Faptul că până în prezent nu s-a demonstrat nici cauzalitatea și nici măcar corelația dintre celebrele plăci de amiloid și demență nu pare să deranjeze nici medicii, nici autoritățile care aprobă medicamentele și nici industria farma. Există dovezi suficiente despre demențe avansate fără urme de plăci de amiloid și există persoane complet sănătoase cu creierul înțesat de amiloid (30%). Cu toate acestea, abordarea se menține și toată lumea se străduiește să combată amiloidul cu orice preț (30.000-60.000 de dolari pe an și pacient). Dacă vom insista pe tipicul „cu capul înainte” cu care ne-am familiarizat în pandemie, riscăm să nu aflăm nici în actualul secol secretul bolii uitării. Și nu numai al ei. E ca și cum scenariul s-ar fi scris deja până la ultimul detaliu, iar acum se caută cu insistență regizori care să pună în scenă piesa – bună sau proastă, nu contează, fiindcă elaborarea a costat o avere! –, cu scopul recuperării investițiilor (cu dobândă și profituri considerabile, ca întotdeauna), fără a mai lua în calcul prejudiciile actorilor fără voie, care oricum n-au de ales. E suficient să consulți lista sponsorilor (și a beneficiarilor) fiecărei idei și intuiești și motivul insistențelor la toate nivelurile.

Și ar mai trebui să ne îngrijoreze ceva (sau să ne despovăreze, depinde de perspectivă!): ușurința cu care se ștampilează oamenii cu temutul diagnostic. Un diagnostic pripit și mult prea superficial care, analizat îndeaproape, pune pe gânduri tot mai mulți experți. Gândurile la funestul diagnostic îi determină nu de puține ori și pe posibilii viitori candidați să recurgă la gesturi extreme și să aleagă să-și curme viața decât să se știe cândva victimele cumplitei boli a uitării. Ștampila s-a dovedit alarmă falsă pentru cel puțin un sfert – pe alocuri ajunge la aproape trei sferturi – dintre cei clasați astfel doar pentru că prezintă simptome asemănătoare celor descrise cândva de Alois Alzheimer, fără să găzduiască însă și boala. Nu oricine uită nume, cuvinte, date, evenimente etc. și nu recunoaște chipuri, locuri ori împrejurări suferă automat de demență. Există patologie de tip Alzheimer fără demență și există demență fără Alzheimer. Și mai există și o serie de perturbări care seamănă cu demența, dar sunt cu totul altceva. Și sunt tratabile, cu condiția să fie corect diagnosticate. E cel puțin riscant să te bazezi doar pe câteva tulburări cognitive și pe câțiva biomarkeri (celebrii beta-amiloid și proteina tau) și să te mândrești cu diagnosticul (și tratamentul) precoce al unei maladii damnate și actualmente fără șanse de vindecare.

Înainte de a asista la lansarea pe piață a unei noi generații de anticorpi anti-amiloid ori a unei terapii genetice personalizate bazate foarte probabil pe ARNm, să vedem măcar din ce se compune și restul colectivului diagnosticat pripit cu demență și care s-ar putea bucura de excluderea din cohorta stigmatizaților și chiar de vindecare. Există o duzină de alte motive care îngreunează accesul la cutia neagră: de la demența vasculară, hidrocefalia normotonă și hipertensiunea arterială până la deshidratare, disfuncții ale tiroidei, depresia seniorilor, efecte adverse și interacțiuni medicamentoase (care conduc la absorbția deficitară a micronutrienților, în special a vitaminei B12). Până și hipoacuzia inerentă vârstei e declarată uneori demență (ba unii se încumetă s-o treacă la factorii de risc ai bolii Alzheimer). La fel sunt ștampilați și cei care părăsesc spitalul după o staționare îndelungată sau după o intervenție chirurgicală, și care prezintă probleme de orientare temporo-spațială cauzate de polifarmacie, de trauma operatorie, sau pur și simplu de ambianța străină. Marea majoritate a daunelor pot fi reparate, iar pacienții salvați de înfierare și de spaima bolii uitării. Salvați și de puzderia de medicamente neadecvate vârstei (din cauza metabolizării lente sau defectuoase) de care nu au întotdeauna neapărată nevoie.

Diagnosticarea demenței – și mai ales a celei de tip Alzheimer – nu e ușoară, deși e făcută cu ușurință în cazul oricărui timorat ori dezorientat de anturajul nefamiliar care-i creează dificultăți în gestionarea amintirilor. Ar trebui să fie un diagnostic de excludere și nu de includere nonșalantă în colectivul celor demni de compătimit, pe care mai apoi e greu până la imposibil să-l părăsească. De aici și până la excluziunea socială nu mai sunt mulți pași, or, nu de excluziune are nevoie o astfel de ființă, ci de incluziune în familie și colectivitate. De relații sociale veritabile, și nu de și mai multă înstrăinare. Diagnosticul ar trebui să fie ultimul pe listă și nu prima ștampilă la îndemâna pecetluitorilor de destine, oricare le-ar fi mobilul: (dez)interesul, ignoranța, criza de timp și de răbdare, ori dorința de a beneficia de fonduri suplimentare de la casele de asigurări de sănătate pentru îngrijirea seniorilor deveniți poveri (in)utile. Cu ceva mai mult respect pentru profesie și empatie pentru bătrânii ajunși ai nimănui, ne putem debarasa și de o porție serioasă din blamul ce planează asupra multilateral evoluatei societăți. Deși am elaborat mii de metode de screening și de ghiduri diagnostice, terapia multor boli se învârte de decenii în jurul cozii, speranța vindecării alunecă tot mai departe, iar uneori însăși precizia diagnosticului se clatină. Cam asta se întâmplă dacă lăsăm IA să gândească în locul nostru și algoritmii să decidă soarta unui om!

Cui nu i-ar plăcea să beneficieze, în sfârșit, de vindecare, fie că suferă de diabet, hipertensiune, demență ori cancer? Nu mai vorbim de prevenția acelor maladii. Pretutindeni se vorbește însă despre trendul crescător al ratelor de îmbolnăvire și deces. Ca să aflăm ce nu funcționează în strategia noastră e nevoie de schimbări de paradigme și perspectivă. Nu mai putem merge pe același drum, oricâte mașinării performante pentru construit autostrăzi și săpat tuneluri prin stânci am construi, fiindcă direcția s-a dovedit greșită. Cine tot aleargă după luminița aprinsă temporar la capătul tunelului de industria farma riscă să nu mai detecteze învederatul chiar dacă se împiedică de el la tot pasul. Firește că nu e ușor să treci prin zidul tot de tine ridicat și să convingi finanțatorii cu trasee de cercetare alături de poteca bătătorită, dar când bătătoritul nu a condus nicăieri decenii întregi n-ar trebui să ne întrebăm de ce? Nici pentru investitori nu e ușor să schimbe brusc cursul după ce au alocat ani de-a rândul multe miliarde într-un… mainstream. Nu renunță la direcție nici măcar producătorii vaccinurilor pe bază de ARNm, chit că la ei profitul a fost infinit mai mare decât investiția.

E nevoie de întoarcere nu atât în spațiu, cât mai ales în timp. N-ar fi prima oară când am descoperi pagini uitate, exilate, prăfuite și înțesate cu învățăturile înaintașilor. Înaintași care obișnuiau să treacă problemele prin filtrul gândirii critice și să le întoarcă pe toate fețele. Din textele care s-au mai păstrat rezultă că semnele descrise în 1906 de Alois Alzheimer nu erau prea răspândite printre bătrânii antichității, tot așa cum nici diabetul și nici alte boli aduse mult mai târziu de civilizație nu prea existau. Și nici astăzi nu prea există printre puținii amerindieni rămași de căruța industrializării prin Amazonia. Sunt prezente în schimb cu prisosință (x11) în SUA de la 65 de ani în sus. Poate că răspunsul e mult mai simplu și mai aproape de noi decât am crezut vreodată. Ce avem noi și înaintașii nu aveau și respectiv ce posedau ei și noi am pierdut pe drumul… civilizației? Din păcate, recunoașterea și mai ales consensul sunt demersuri extrem de dificile. Mai degrabă poți strămuta cursul unui fluviu decât „convingerile” oamenilor în anumite privințe. Dar cine știe? Nici încercarea și nici speranța nu par să fi cunoscut moartea până acum, chiar dacă e mult mai greu să înoți împotriva curentului. Dar e singura șansă de a găsi o altă ieșire din tunelul la capătul căruia așteaptă mereu industriile cu câte o lumânare aprinsă.