Prima mașină de pe strada cum intri la piață e cu jandarmi, nu cu legume

Luni dimineața m-am dus la piață. Nu în Zona Zoster, că e departe. M-am dus aici, lângă mine, în Dămăroaia.
Cartierul era pustiu. De la metrou se auzeau scările rulante cum merg în gol. Nimeni nu intra, nimeni nu ieșea. Paznicul, vigilent, cu burta atârnând regulamentar peste brăcinar, a ieșit să dea o flegmă pe trotuar. E același paznic pe care-l pune Orban să vegheze mai atent la călători, dacă masca le stă ca lipită cu super-glue pe nas și gură. E un ins important în angrenaj. De aceea a și flegmat cu boltă și viteză, să-și marcheze teritoriul.

O doamnă în vârstă trage un cărucior după ea. Roțile lui și scările rulante sună sinistru. Par a fi lanțuri care înfășoară gâturile condamnaților la moarte. Doamna se oprește sub un copac, se sprijină de trunchi și își trage puțin masca, să ia o gură de aer.

Prima mașină de pe strada cum intri la piață e cu  jandarmi, nu cu legume. Cu gratii la geamuri. Doi, în mașină, erau pe telefoane. Unul, cu pistolul la picior și bastonul în mână, scrutează atent drumul către piață, de parcă ar fi gardian în curtea închisorii. Îmi scot masca, un covrig, mă pun la doi metri de ei și mă apuc să mănânc. Și-i privesc fix. M-ar fi mâncat și ei, dar cred că au realizat că este o provocare.

De după colț, am auzit sunetul ruginit al căruciorului doamnei. Mi-am pus masca și am așteptat să vină. S-a oprit, s-a uitat la jandarmi și a trecut pe partea cealaltă.
Altădată, cam de la zece metri de tarabe se auzea forfota. Acum, nimic. Am intrat prin locul unde tarabele sunt afară. Și am văzut piața acoperită, din care au rămas doar lețuri. Au dat jos tot ce acoperea. Înăuntru bătea vântul. Acum, doar la figurat, dar va veni și vremea să bată și la propriu. Multe tarabe erau acoperite. Păreau niște paturi de campanie, cu oameni ghemuiți sub pături. Nici acolo unde stăteau vânzători nu era mai animat. Nu te mai îmbiau, nu îți spuneau să guști. Doar cu privirea te chemau către ei. Am umblat printre rânduri și de după o tarabă am auzit un glas: „Nu vreți niște ceapă?”. M-am oprit și o femeie în vârstă a țâșnit sprintenă de pe scaun: „Avem și ceapă, avem usturoi, ia uitați cât de frumos e! Și varză, dacă vreți. Poate cartofi”. M-am oprit și m-am uitat, am întrebat-o dacă merge vânzarea. „Nu merge. Deloc nu merge”. A dat să ducă mâna la față, dar s-a oprit. „Îmi pot trage puțin masca, să mă auziți ce zic?”, m-a întrebat ea. Am dat din cap că da. „Dumneavoastră ce știți, ne închid de tot?”. „Nu cred”, îi răspund eu. „Doamnă dragă, da ăștia n-au un pic de suflet? Eu am 80 de ani și altceva nu știu să fac. Dacă nu ne cred că muncim, să le spuneți, doamnă dragă, să vină să-mi vadă mâinile, astea două cu care scurm pământul”. Și mi-a întins mâinile. Aspre, presărate de vinișoare aproape negre și zbârcite. S-a uitat și ea la ele și și-a închis ușor pumnii. „N-au milă și nici omenie, eu așa cred”, a spus ea. Am aflat că are 80 de ani și nu o doare nimic.

Damaroaia 1

Damaroaia 2

Damaroaia 3

Damaroaia 4

Damaroaia-5

La altă tarabă, am găsit o doamnă pe care Orban și ai lui ar considera-o hoață intermediară. Adică, cei care trebuie să piară. „Am 6 copii, toți mici. Și să știu că mă pun în stradă și tot vând. Uitați, am pus murături, eu le-am pus. Știți cât m-a costat să le autorizez? Acum, ce să fac, să le arunc? Fructele le cumpărăm și noi, dar unde s-a mai auzit ca doar producătorii să vândă? Sigur, vând și ei, cei care pot”. Femeia, înaltă și bine făcută, părea genul care nu pleacă ușor capul. Mi-a povestit că într-o duminică, după amiază spre seară, când nu mai era nimeni în piață a venit patrula de poliție: „Eu mi-am dat masca jos că mâncam o piersică. Singură. Nu era nimeni în jurul meu. Mi-a spus să-mi pun masca. I-am răspuns că nu pot mânca prin mască și m-a amendat. Dar ce-am făcut cu el! Stau la pândă să vadă când ne dăm masca jos, în loc să umble după hoții de buzunare. E plin în piață de ei. Stați să vedeți când nu se mai feresc și ne lovesc în cap. Pe o femeie a amendat-o că a băut apă. Dacă supermarketurile sunt așa sigure, atunci să ne lase să ne punem și noi acolo. Și omul să aleagă. Vrea de la noi sau de la ei”.

Pe fiecare tarabă zac mormane de fructe și legume și fiecare om are câte o poveste. Însă, sunt reținuți. Nu mai au nici încredere și doar o fărâmă de speranță.
Am ieșit din piață pe altă parte. Mașini de poliție și jandarmi, pregătite de intervenție. Să ia cu asalt tarabele acoperite sub care par a sta oameni ghemuiți în așteptarea sfârșitului.